Timpul

Boris Vasiliev: „Comuniştii vor mai mult? Procuratura le va adăuga!”

Boris Vasiliev din Sărătenii Vechi, raionul Teleneşti, a fost profesor de educaţia fizică mai bine de 50 de ani. În anii Mişcării de eliberare şi renaştere naţională s-a aflat în primele rândurile ale luptătorilor pentru limba română, alfabetul latin şi pentru libertate. Este tatăl lui „tanti Ludmila” şi bunicul lui Dan Bălan, cu care se mândreşte foarte mult. Om trecut prin ciur şi dârmon, pur şi simplu, îndrăgostit de TIMPUL, a fost nespus de bucuros să ne acorde un interviu.

- Stimate Boris Vasiliev, vă cunosc ca pe un om dintr-o bucată, ca pe un luptător activ pentru idealurile neamului, pentru democraţie. În ce măsură alegerile din 29 iulie v-au întărit în aceste convingeri pe dumneavoastră şi pe consăteni?

- Nu voi exagera dacă voi spune că, într-o măsură determinantă, înainte de toate, datorită ziarului TIMPUL, care ne-a informat corect şi echidistant, noi am câştigat. Dacă pe 5 aprilie, la Sărătenii Vechi au votat cu comuniştii 369 de cetăţeni, în majoritatea lor în etate, oameni dezinformaţi, apoi la 29 iulie numai jumătate dintre ei şi-au dat votul pentru bolşevici. În trei luni, presa liberă şi democratică a izbutit să spargă zidul construit din minciunile acoliţilor lui Voronin despre aşa-numitul pericol pentru Moldova, despre evenimentele din 5 aprilie şi astfel s-a reuşit o trezire a neamului. Dar ţin să repet că meritul ziarului vostru este unul aparte datorită faptului că, odată cu TIMPUL - de cinci ori pe săptămână - în casele noastre intra şi adevărul.

- Chiar mai cred bătrânii noştri în revenirea la pâinea de 16 copeici? Pentru că 369 de votanţi e un număr destul de mare pentru un sat.

- Avem sute de tineri plecaţi peste hotare - bărbaţi şi femei. Dar peste hotare lor nu le-au fost create condiţii pentru a vota, lucru făcut în mod special. În plus, alegerile au avut loc în zi de lucru. E o adevărată batjocură. Mulţi şi din cei aflaţi acasă, din aceleaşi motive, nu au putut vota. Au rămas doar bieţii bătrâni care, din păcate, nu au timp să se orienteze în ceea ce se face în ţară. Ei, cu mare greu, îşi asigură existenţa din ceea ce cresc pe loturile de lângă casă şi pe cotele de teren agricol. Dar, chiar şi în aceste condiţii, după cum spuneam, la 29 iulie s-au convins şi ultimii naivi că totul ce le-au promis comuniştii este o minciună. Nu a mai apărut pâinea de 16 copeici, nici pentru consumatorii de băuturi spirtoase nu a apărut rachiul de 2,60 lei, nici pensiile nu mai acoperă necesităţile omului.

- Aţi lucrat pedagog timp de jumătate de secol. Aţi prins diferite vremuri. Cum arată astăzi şcoala din Sărătenii Vechi?

- Zece dintre cei mai buni profesori au plecat să muncească la negru peste hotare, iar copiii suferă. Profesorii pensionari, cu cunoştinţe învechite, încearcă să facă faţă cerinţelor. De altfel, ei nu de flori de cuc se duc să lucreze în şcoală. O fac din simplul motiv că pensia e mizeră şi sub nivelul minimumului de existenţă. Sperăm că noua conducere va deschide noi locuri de muncă bine plătite şi mulţi vor avea posibilitatea să revină din străinătate ca să muncească acasă. Dacă vom reuşi să-i măturăm pe comunişti, noi vom fi stăpâni în ţară. Acum mulţi bătrâni plâng de jale că au rămas singurei, aşa cum o fac şi eu. Nu sunt cu noi nici copiii, nici nepoţii. Veaceslav, feciorul meu, munceşte în Canada, oraşul Quebec, - construieşte şosele, de parcă în R. Moldova n-avem gropi să le astupăm. Ludmila, fiica mea, şi ginerele Mihail Bălan lucrează dincolo de Prut, iar Dan Bălan, nepotul, care mi-a îndeplinit visul, este şi el departe. Când am fost deportat în Siberia, doream să cânt la chitară, balalaică şi acordeon, dar, neavând tată, nu am reuşit să-şi realizez visul.

- Faceţi parte dintr-o familie de deportaţi?

- Da. Am fost o familie care a suferit de două ori - şi în 1941, şi în 1949. Sunt unul dintre puţinii care au rămas vii dintre cei deportaţi în lagărele staliniste. În 1941 aveam doar opt ani. La Tiraspol au fost daţi jos din trenul morţii toţi bărbaţii şi flăcăii de 18 ani şi nici astăzi nu se ştie nimic de soarta lor. Văduvele au nimerit în gulag. Mama, fără carte, cu patru copii, reuşeşte să evadeze din iadul comunist, dar comuniştii îşi duc până la sfârşit crimele. În 1949, după foametea organizată din 1946-1947, ne-au arestat din nou şi ne-au dus spunându-ne că suntem pojiznenno, adică pe viaţă, deportaţi din Moldova. Eu am fugit şi a doua oară. Am ascuns acest lucru în articolul 5 din ancheta pe care urma să o completezi atunci când intrai la învăţătură şi am izbutit să devin astfel student la Şcoala pedagogică din Orhei.

- Articolul 5 era unul straşnic dacă îl completai şi recunoşteai că eşti feciorul unui culac, adică, „copil al duşmanilor poporului”. Tatăl meu a fost ales în 1938, pe timpul României Mari, primar al satului Molovata. Fiind pe atunci mai multe partide, a fost ales în calitate de independent, deoarece era un bun gospodar şi cunoştea doleanţele ţăranilor. În 1944, tata de rând cu alţi intelectuali, a vrut să se refugieze în Ţara-mumă - România. Dar mama s-a pus ca o cruce înaintea cailor şi a zis: „Ilie, aici sunt mormintele neamului nostru. De-o fi să murim, să murim acasă!”. Şi n-am reuşit să plecăm. În schimb, s-a început calvarul care s-a terminat cu omorârea tatei, împuşcat într-un lagăr de concentrare din regiunea Sverdlovsk. Am găsit dosarul tatei de la securitate, datorită unui general din Basarabia, pe care se mai ţine neamul nostru - Ion Diacov. În acest mod, am văzut semnătura tatei, singurul lucru pe care l-am sărutat din dosar. Numărul său de evidenţă era trecut de 980 de mii! Puteţi să vă imaginaţi ce măcel era în acest lagăr de basarabeni, ucraineni, ruşi şi evrei. Acum cred că ar trebui reabilitaţi şi evreii din Orhei, care au murit într-un lagăr cu tatăl meu.

- Şi cum aţi intrat la Şcoala pedagogică din Orhei?

- La început, am scris adevărul în anchetă. Că tata a fost primar în timpul României Mari, că a fost deportat şi omorât în Siberia. Documentele mi-au fost respinse imediat, spunându-mi-se că, în baza unor asemenea acte, pot să mă duc la FZO sau să învăţ de tractorist. Iată de ce, copiii de intelectuali atunci nu puteau intra la studii. Învăţau doar copiii lichelelor sau cei veniţi la recomandarea comsomolului.

- Totuşi, aţi devenit student…

- S-a întâmplat o minune. Stând cu documentele în faţa şcolii, a început o ploaie torenţială de vară. Şi nu puteam să mă întorc acasă prin pădurea Ţiganca, sfânta pădure, pădurea copilăriei mele. M-am ascuns de ploaie sub o streaşină. A trecut pe alături un bărbat îmbrăcat elegant care m-a întrebat: „Măi băiete, ce cauţi în oraş prin ploaie?”. Îi spun că am prezentat actele la Şcoala pedagogică, dar nu mi le-au primit. M-a invitat în frizerie. Am văzut un frizer cu un singur ochi. M-am speriat, pentru că ştiam că, în timpul foametei, oamenii şi copiii erau tăiaţi pentru salam. Dar frizerul nu mi-a făcut nimic. Bărbatul a luat cunoştinţă de actele mele şi m-a întrebat cu mare mirare: ce-ai scris tu aici, măi băiete? Cu aşa acte nici în puşcărie nu te primesc! M-a sfătuit să scriu ruseşte: „Mati umerla. Oteţ umer. Vospitîvalsea v detskom dome!”, adică mama a murit, tata a murit, iar eu am fost crescut în orfelinat. Am rămas perplex. Până atunci nu ştiam că se pot scrie şi minciuni. Şi am scris exact cum mi-a spus el. M-a povăţuit să trimit actele prin poştă. Am făcut aşa cum m-a sfătuit. Astfel am amăgit puterea sovietică şi am devenit student. Peste câteva zile, la şcoală apare un profesor care se prezintă în faţa noastră „Zubriţchi” şi care ne-a spus că o să ne predea cântul. Cu uimire l-am recunoscut în el pe bărbatul din frizerie, cel care m-a salvat şi care mi-a arătat calea în viaţă. Ne-a rugat să cântăm ceva ca să ne selecteze pentru corul şcolii pe care îl conducea. Au cântat unii, apoi doi verişori ai mei, feciori de preot din Maşcăuţi. Ei au intrat la Şcoala pedagogică schimbând cuvântul de preot cu cel de „slujiteli kulita”, ori slujitor al cultelor. Întrucât profesorii erau de peste Nistru, când au citit „slujiteli kulita” au crezut că tatăl lor este slujitor al culturii - şef de club. În acest mod au fost primiţi la studii. Când au cântat în două voci „A ruginit frunza din vii”, toţi au rămas uimiţi. Am cântat şi eu un cântec în ruseşte, învăţat în Siberia şi m-a inclus şi pe mine solist în cor.

- Dar spuneaţi ceva de pădurea Ţiganca, pădurea copilăriei. Ce e cu această pădure?

- Azi îmi pare rău că această pădure, care a ocrotit îndrăgostiţii din şapte sate, e înconjurată de sârmă ghimpată. Un om păgân, cu inimă de câine, a îngrădit-o cu cinci rânduri de sârmă ghimpată, sacrificând peste 500 de stejari şi făcând din ei pari pentru gard. Cu doi ani în urmă mi-au venit nepoţii din Canada - Ilieş şi Năstica - şi au vrut să-i duc pe drumul pe care-l parcurgeam patru ani de zile când mă duceam la Malovata, la bunicul meu şi n-am putut pentru că pădurea era înconjurată cu sârmă. L-am întrebat pe un cosaş: cine a îngrădit pădurea? „O satană”, mi-a răspuns el. Probabil, noua conducere ne va face dreptate. Nimeni nu are dreptul să aresteze pădurile, izvoarele şi aerul. Acestea sunt ale poporului!

- Au făcut un alt loc de vânătoare pentru Voronin….

- Prea multe locuri de vânătoare are el. Sunt şi la Pruncul locuri de vânătoare, să le încerce şi pe acelea.

- Dar să depănăm firul istoriei. Cum aţi ajuns la Sărăteni?

- Acolo am întâlnit o zână din poveşti - Sanda. Ea mi-a cucerit inima de la prima vedere. Sunt peste 50 de ani de când sunt împreună cu acea frumoasă zână din poveşti, cu o cosiţă ca cea a Ilenei-Cosânzeana. Mi-a adus pe lume un fecior şi o fiică - „tanti Ludmila” de la „Povestea de seară” de altădată, de care erau îndrăgostiţi toţi copiii Moldovei.

- Spuneaţi că bucuria dvs. cea mai mare sunt nepoţii şi că visul de a cânta s-a realizat prin intermediul nepotului, Dan Bălan. Aşa este?

- Da. Probabil că există ceva sfânt şi se transmite din neam în neam. Dacă în Siberia îmi rupeam unghiile încercând să cânt la o scândură cu două sârme montate de mine cu nişte cuie, ceea ce am visat atunci iată că a realizat acum nepotul meu, Dan. E o mare fericire pentru mine. Cântecul nostru în limba română e dus de Dan Bălan în Europa, Japonia, şi, trecând oceanul - în Statele Unite ale Americii.

- Să revenim la visurile pentru care aţi luptat la începutul anilor nouăzeci. Ce trebuie să se întâmple pentru ca R. Moldova să devină o ţară cu adevărat europeană?

- În primul rând, să nu le încurcăm tinerilor. Este o zicală veche - cum îţi aşterni, aşa vei dormi. Noi, bătrânii, trebuie să-i susţinem şi să le ajutăm. Dar nu aşa cum s-a întâmplat cu Dorin Chirtoacă: în loc să fie ajutat, regimul comunist, în frunte cu Voronin, i-a pus primarului general al capitalei beţe în roate pentru a provoca dezordine în oraş. Cine face aşa ceva? Care bătrâni îşi pot permite un asemenea păcat - ca, în faţa lui Dumnezeu, să pui piedici copiilor tăi?

- Ce speranţe vă legaţi de Alianţa pentru Integrare Europeană?

- Sunt speranţe la care au visat supravieţuitorii din lagărele staliniste: să scăpăm de regimul criminal, odios, comunist. Speranţele noastre abia acum dau primele vlăstare, primele flori şi vom învinge. Sunt florile speranţei, răsărite pe un teren durut, scăldat în sânge, pe care mulţi au murit, neajungând să-i vadă în ziua de azi pe tinerii noştri veniţi la putere, pentru a ne întoarce credinţa, onoarea, spiritul de stăpân la noi acasă şi fericirea pe care o merită din plin acest neam. Doresc să fie ordine. La sate să fie aşa cum era mai demult - când omul punea mătura în uşă şi se ducea la hram, la nunţi, trei zile nu venea acasă şi mătura tot la uşă era. Azi, cu lacăte engleze, nu putem salva o casă de banditismul făcut de regimul comunist. Guvernarea democratică mai are şi sarcina de a ne reabilita istoria noastră adevărată. În 1938, când tata a fost ales primar, mama, ca să scape de griji, îl ruga pe tata să mă ia la primărie, pentru că eram năzbâtios. Eram martor când venea prefectul Marinescu din Orhei şi-l lua pe tata în maşină şi plecau în inspecţie la şcoala medie, cu două etaje, care era construită din piatră. Şcoala urma să fie deschisă în 1941, dar au venit comuniştii sovietici la putere şi ea s-a deschis tocmai în 1953. Să nu spună azi istoricii comunişti că eram o periferie şi că Bucureştiul nu ne acorda atenţie.

- Consideraţi că avem nevoie de o mătură pentru a face ordine în R. Moldova?

- Aşa este. Sunt sigur că această mătură este în mâini de nădejde, în mâinile tinere ale liberal-democraţilor şi că ea va mătura tot gunoiul din R. Moldova, în mod democratic, conform legii. Să fie traşi la răspundere toţi cei care au prădat Moldova şi au devenit ei şi copiii lor miliardari din prădăciune. Oamenii au înţeles la 29 iulie cine le-a luat bucăţica de pâine de la gură, cine le-a trimis forţat copiii în străinătăţi. Degeaba mai încearcă Voronin să tulbure apele şi nu se dă dus de la putere. Comuniştii vor mai mult? Procuratura le va adăuga! Ne-am săturat de experimente comuniste. Mai vrem să trăim şi ca lumea civilizată. Iată de ce oamenii cred în Alianţă.

- Vă mulţumim pentru interviu.

Printează