Timpul

Stella Ghervas, premiantă a Academiei Franceze: "RM este un concentrat de istorie europeană"

Angelina Olaru

În exclusivitate pentru TIMPUL, istoricul Stella Ghervas, originară din Basarabia, directoare de studii la Institut d'Etudes Avancées din Paris şi la Maison des Sciences de l'Homme din Paris, a acordat un amplu interviu. Amintim că, în premieră istorică pentru noi, ea a fost distinsă cu prestigiosul Premiu Guizot 2009 al Academiei Franceze pentru volumul Réinventer la tradition. Alexandre Stourdza et l’Europe de la Sainte-Alliance (Reinventarea tradiţiei: Alexandru Sturdza şi Europa Sfintei Alianţe), editat la Honoré Champion Éditeur din Paris. Este o lucrare unică, de recuperare a unei figuri istorice puţin cunoscute - Alexandru Sturdza, care a jucat un rol important în secolul al XIX-lea pe plan european.

„Noua clasă politică să vorbească cu o singură voce”

- După mai bine de 14 ani de când vă aflaţi în mediul occidental, cum regăsiţi RM?

- Într-un echilibru dinamic şi complex, împărţită între închiderea în sine, Occident şi Rusia. Totodată, ea încearcă să se poziţioneze faţă de România. Problema nu este nouă, deoarece de la Tratatul de la Bucureşti din 1812, Basarabia s-a orientat când într-o direcţie, când în alta, în funcţie de destinul militar al marilor puteri europene. Chestiunea s-a pus din nou la începutul anilor 1990. Astăzi, RM se găseşte din nou la o răscruce.
Dar acest fapt nu înseamnă că supunerea faţă de voinţa marilor puteri este o fatalitate şi că lucrurile vor sta întotdeauna astfel. Eu sper că moldovenii să decidă în mod liber viitorul lor.

- Aţi fost distinsă, recent, cu prestigiosul Premiu Guizot al Academiei Franceze. Ce sentimente încercaţi, după acest eveniment unic în istoria Basarabiei?

- O anume mândrie. Academia Franceză nu decernează des premii unor scriitori străini. Este şi o recompensă pentru cei mai bine de zece ani de muncă la această carte, care are la bază teza mea de doctorat, susţinută la Universitatea din Geneva. Trebuie să mulţumesc şi tatălui meu, care mi-a fost mentor când am început studiile de istorie. Acest volum a fost dedicat părinţilor şi surorii mele care m-au susţinut mereu.

- Cum aţi reuşit să avansaţi şi să vă impuneţi într-un mediu academic superior, cu o concurenţa extrem de mare? La ce proiecte lucraţi acum?

- Pentru că nu mă aflu în concurenţă. Ocup o „nişă”: reprezint trei viziuni complementare asupra Europei. Când reacţionezi numai în funcţie de două, vezi numai opoziţii (Occident/Sud-Est, Sud-Est/Rusia, Rusia/Occident).
Unul dintre proiectele mele de cercetare de care mă ocup la Institut d’Etudes Avancées de la Paris, vizează Europa lărgită, de la Sfânta Alianţă la Tratatul de la Lisabona. El pleacă de la ideea că pentru a înţelege procesul construcţiei europene de azi trebuie să considerăm întreaga Europă şi, în consecinţă, şi părţile ei din Est şi Sud-Est. Şi trebuie să pornim înainte de anul 1945, considerat, în general, drept punctul zero al construcţiei europene: adică să ne întoarcem la perioada Societăţii Naţiunilor şi chiar înainte de ea, la perioada Congresului de la Viena. Ideea poate părea rezonabilă, dar nu e deloc conformistă !

Un alt proiect la care lucrez se referă la istoria Mării Negre, din antichitate până în zilele noastre. Este vorba de un spaţiu de comunicare şi schimburi, care formează un tot. Evident, aceste lucrări au tangenţe şi cu RM, deoarece ea este un concentrat de istorie europeană – s-a găsit pe un punct de fractură între interesele geopolitice ale puterilor de pe continent, ceea ce a creat diviziuni arbitrare între oameni.

„Există în RM un potenţial intelectual, pe care alţii l-ar putea invidia”

- Cum aţi vrea să se schimbe mediul academic din RM?

- În privinţa mediului academic pe care l-am găsit la Chişinău, am întâlnit acolo oameni extraordinari. Trebuie să menţionez „noua generaţie” de intelectuali de la Forumul Plural (Igor Caşu, Andrei Cuşco, Petru Negură, Virgil Pâslariuc), precum şi scriitori ca Emilian Galaicu-Păun sau Dumitru Crudu, formaţi în condiţiile unei mobilităţi maxime a cercetătorilor, care reprezintă astăzi un grup promiţător.

Ştiţi că atuul Occidentului se află mai ales în domeniul mijloacelor materiale. În RM, aceste mijloace sunt mai reduse, însă există cercetători capabili şi ambiţioşi. Aceasta mă duce cu gândul la o frază din celebrul roman Zăpada al scriitorului turc Orhan Pamuk, deţinătorul premiul Nobel pentru literatură : „Nu suntem proşti, suntem doar săraci”. Există în RM un potenţial intelectual, pe care alţii l-ar putea invidia.

- În ce mod ne poate ajuta secolul al XIX-lea, descris în volumul Dvs., să înţelegem Europa de azi?

- Vedeţi, această epocă a Sfintei Alianţe (prima parte a secolului al XIX-lea) nu era încă naţionalistă. „Geografia mentală” a Europei era foarte diferită de cea de astăzi, contururile ei erau mai puţin definite, compoziţia ei mai amestecată. Nu se petrecuseră încă transferurile de populaţii şi purificările etnice din secolul al XX-lea.

Spre exemplu, Ioan Capodistria. S-a născut la Corfu, a studiat în Italia şi a devenit ministru al afacerilor externe al ţarului Alexandru I, apoi, în fine, preşedinte al Greciei. Ne putem imagina un personaj mai european decât el ? Alexandru Sturdza a fost secretarul lui particular şi vorbea şase limbi. Din această cauză a avut norocul să aibă în mâini schiţa tratatului Sfintei Alianţe redactată de către ţar şi de a-l fi pus în forma pe care o cunoaştem.

Deşi Alexandru Sturdza este personajul central al lucrării mele, el apare mai ales ca observator al lumii care-l înconjoară. Ceea ce m-a interesat la el este mai ales felul în care concepea Europa de la începutul secolului al XIX-lea. A participat la Congresul de la Viena, l-a cunoscut pe poetul german Goethe, a discutat cu Joseph de Maistre (unul din spiritele cele mai strălucitoare ale epocii), a inspirat Regulamentele Organice ale Principatelor dunărene şi a militat pentru cauza independenţei Greciei. Datorită lui, o epocă renaşte la viaţă.

Sistemul european din această epocă nu a funcţionat bine, pentru că era prea rigid : el a dus la revoluţiile de la 1848 şi la războiul din Crimeea. Este, însă, o experienţă europeană interesantă, care ar trebui privită cu alţi ochi.
UE, adoptând valorile liberei circulaţii şi ale diversităţii, ne trimite la această epocă, unde sârma ghimpată între naţiuni nu exista încă. Din acest punct de vedere, ea este pe cale să repare o parte din daunele pe care excesele naţionalismului le-a provocat Europei.

„Fără schimbarea mentalităţilor nu e posibilă o schimbare politică”

- Cum vedeţi schimbarea scenei politice şi a celorlalte medii de la noi?

- Dorinţa mea este ca ideile şi informaţiile să poată circula liber în ţară. Scena politică şi mass-media se pot schimba, doar dacă vor refuza să fie instrumentele sau victimele unor jocuri politice ale puterilor. Independenţa pe hârtie este un lucru bun, dar o independenţă cu o auto-determinare este şi mai bună.

În privinţa provocărilor interne ale RM, există două atitudini posibile: fie se caută vinovaţi, fie se caută soluţii. Bineînţeles, putem să învinuim secolele de dominaţie otomană, ocupaţia sovietică şi nenumăratele greşeli ale guvernelor precedente, dar aceasta nu produce nimic pozitiv. Media ar trebui să creeze convingerea că locuitorii RM pot şi trebuie să-şi ia viitorul în mâini.
Pentru a obţine respectul celorlalţi şi mai ales al puterilor străine, trebuie să ridicăm întâi capul şi să ne creăm respectul faţă de noi înşine. Răspunsul va trece fără doar şi poate prin responsabilizarea faţă de problemele interne şi faţă de influenţele externe… şi prin multă muncă.

În concluzie, pentru a crea o schimbare politică, va trebui să obţinem la început o schimbare a mentalităţilor. Iar aici, mass-media au un rol constructiv de jucat.

- Cum vedeţi că ar fi posibile asemenea evoluţii într-un ritm mai rapid, fără a reveni la trecut?

- Dacă nu vrem să revenim la trecut, trebuie mai întâi să-l cunoaştem şi aici e necesară contribuţia istoricului. Ca să putem aborda situaţia Basarabiei, trebuie să înţelegem geopolitica europeană. Pentru că este situată la vestul Mării Negre, ea s-a aflat la sfârşitul secolului al XVIII-lea în drumul Imperiului ţarilor, care-şi urmărea o politică de expansiune, în direcţia Constantinopolului şi a Mediteranei. Motivele intrării Rusiei în această regiune au fost mai ales strategice şi economice.
Clasa politică a RM a ratat fără îndoială primul tren spre Europa. Ea a fost însă împiedicată: pentru aderarea la UE, ea trebuie să-şi reglementeze, întâi de toate, problemele teritoriale.

Atâta vreme cât va exista o armată rusă în Transnistria, negocierile vor fi dificile. Rusia va avea motivele ei geostrategice pentru a voi să rămână prezentă aici. Aceasta-i problema. Dacă nu vrem întoarcere înapoi, va trebui să facem în aşa fel, încât această regiune să nu mai fie continuu dominată de nişte hegemonii străine. Din acest motiv, să tindem pentru integrarea RM într-un sistem european, ce să-i garanteze pacea şi securitatea. Iată de ce, UE este o cale de ieşire.

- Deşi noua guvernare a fost aleasă în mod democratic, vechile structuri ale statului îi obstrucţionează activitatea. Cum vedeţi ieşirea din acest impas politic?

- Schimbarea politică s-a făcut prin intermediul statului de drept, ceea ce este un lucru bun. Cu riscul de a nu fi pe placul lui Robespierre (unul din simbolurile Revoluţiei franceze - n.r.) sau a lui Lenin, nu am văzut niciodată o revoluţie care să ducă la stabilitate politică şi la prosperitate. Niciodată nu s-a construit ceva solid cu violenţă sau radicalism. Dimpotrivă, experienţele de reînnoire care au avut un rezultat au fost cele în timpul cărora s-a reconstruit cu răbdare, segment cu segment, o societate şi un stat care să funcţioneze.

RM nu este o excepţie. Vor trebui reformate structurile administraţiei publice care sunt depăşite, păstrând însă pe cele care sunt mulţumitoare. Este o lucrare de lungă durată, ce necesită răbdare şi chiar perseverenţă… şi mult dialog.

- Ce pericole credeţi că mai ameninţă în prezent intelectualii de la noi?

- Pericolul este întotdeauna acelaşi: să confunzi faptele şi opiniile. RM trăieşte o perioadă de speranţă. Nu trebuie lăsat ca entuziasmul şi visurile să se transforme în radicalisme sterile, care să se înfrunte, deoarece ideologiile falsifică adesea istoria.

În privinţa intelectualilor chemaţi în posturi politice, ei fac un pariu dificil: să facă faţă problemelor practice fără să renunţe la idealurile lor. După ce euforia a trecut, trebuie trecut la reconstruirea ţării pas cu pas. Va trebui făcut în aşa fel, încât cetăţenii moldoveni care au emigrat ca să-şi câştige pâinea, să simtă nevoia de a se întoarce acasă. Viitorul nu va fi întotdeauna roz, iar ei nu trebuie să se descurajeze. Imaginea RM pentru elveţieni şi francezi: o regiunea hărţuită de interese geopolitice

- Ce imagine are RM în Franţa şi Elveţia? Moldovenii imigranţi sunt o categorie tolerată?

- Percepţiile variază de la o ţară la alta. În Elveţia şi în Franţa, unde există o mică imigraţie moldovenească, imaginea care parvine este aceea a unei regiuni hărţuită de interese geopolitice - sentimentul că imperiile şi statele nu au luat suficient în seamă autodeterminarea locuitorilor acestei ţări. Astăzi avem poate ocazia să le dovedim că moldovenii ştiu să îşi ia soarta în mâini.

- A fost aleasă noua Delegaţie Interparlamentară a Parlamentului European cu RM, Monica Macovei fiind numită în calitatea de nou preşedinte al acesteia. Ce aşteptări aveţi de la noii membri ai delegaţiei, dar şi de la autorităţile moldovene, în contextul integrării europene?

- Pentru oamenii politici moldoveni, aş avea o sugestie: să fie realişti şi să dovedească că au un front unit, pentru a-şi atinge scopurile. Vor trebui, aşadar, să vorbească cu o singură voce, într-un sistem democratic. Unii vor trebui să-şi lase ambiţiile personale la o parte, gândindu-se cu adevărat la interesul general.

- După lărgirea UE până la 27 de ţări membre, tot mai frecvent se discută că ar exista o criză identitară a acesteia. Ce reprezintă ea?

- UE are şi ea propriile ei dificultăţi. Ea s-a născut în ţările din Occident în anii 1950, în contextul războiului rece. Pe parcurs, aceste state s-au unit cu cele din Est şi din Sud-Est. Metaforic vorbind, marea problemă a UE înainte de 2004 era aceea de a reuşi să se „căsătorească” împotriva opoziţiei familiei socrilor (Rusia). Acum trebuie organizată viaţa de „familie”.
În Occident, problema este că noţiunea politică de „Europa” a fost centrată pe ţările fondatoare ale Comunităţii europene. Este ceea ce unii numesc, din punct de vedere cultural, „Europa catedralelor gotice”. Acum, această Europă a intrat pe teritoriile tradiţiilor slave şi greco-bizantine. Trebuie ca fiecare să înveţe să ţină seama de felul de a gândi al celorlalţi. Este un proces de cunoaştere reciprocă. Dacă instituţiile Uniunii vor reuşi să depăşească acest stadiu, atunci se va ajunge la o „căsătorie” durabilă.

- Valorile Europei politice unesc popoarele sau constituie un măr al discordiilor, pe motivul dispariţiei independenţei naţionale, statului supranaţional etc.? Însuşi disidentul polonez Adam Michnik vorbeşte despre „christofobia devenită corectitudine a elitelor politice europene”…

- Este exact chestiunea pe care o abordez în cadrul unui curs, pe care îl susţin anul acesta la Institut d’Études Avancées de la Paris. Elveţia a trăit deja un asemenea proces. Se creează o dublă logică, între o UE păzitoare a valorilor comune şi realităţile din fiecare stat. Dacă acest lucru este bine condus, el poate deveni un atu şi un factor de stabilitate. Totul va depinde de înţelepciunea celor care conduc astăzi această integrare. El va necesita protocoale elaborate pentru ca fiecare să se simtă luat în seamă.

În ce priveşte restul, mai e mult de lucru la Bruxelles, pentru ca aceste valori să fie bine stabilite şi consensuale. Să luăm libertatea comerţului, cu înlăturarea barierelor vamale. Formulată astfel, ea a provocat opoziţii puternice în ţările unde există teama de a pierde locuri de muncă din pricina concurenţei altor ţări ale Uniunii. Occidentul a cunoscut o mică fobie a „instalatorului polonez”.

În privinţa religiei - care constituie o valoare esenţială atât în estul cât şi în sudul Europei - s-a avansat în direcţia consensului. Tratatul de la Lisabona a integrat definitiv moştenirile religioase în preambulul său. Aşadar, da, rămâne „christofobie” în Europa, dar este un fenomen care trebuie legat de anumite forme occidentale de naţionalism, fapt care nu mi se pare a fi un risc la nivelul Bruxelles-lui. Dimpotrivă, UE va avea tendinţa de a se opune extremismelor în numele propriilor sale valori.

- Are viitor acest „imperiu post-modern”, cum îl numesc numeroşi specialişti şi cum am putea să ne regăsim acolo?

- Termenul de imperiu nu mi se pare bine ales pentru UE. Deoarece un imperiu presupune că o singură naţiune (sau o minoritate de privilegiaţi) are hegemonie asupra celorlalţi, având în fruntea sa un împărat sau un dictator. Întâlnim această idee în legătură cu UE, în special în ţările care au suferit dominaţia sovietică aşa cum se întâmplă în actuala Cehie sau în Polonia.

Faptul este de înţeles, deoarece este tentant să reduci totul la o experienţă precedentă şi el există în tradiţia contestaţiei politice împotriva comunismului. Obiectiv însă, nu acestea sunt valorile pe care le avansează tratatele europene.
În ce priveşte vocabula „post-modern”, nu cumva ea este unul din acele cuvinte folosite pentru a ne înşela şi a crede că epoca noastră ar fi diferită de toate celelalte ?

- Dar mulţi sunt îngrijoraţi că ţările UE se află într-un proces de uniformizare culturală…

- Din păcate da, în contextul globalizării. Pe de altă parte, sentimentul european poate fi o contrapondere. Mai mult, ar trebui să fie puse în valoare tradiţiile profunde, conservate din generaţie în generaţie în Basarabia. Aş spune chiar că moldovenii, „reinventându-şi tradiţiile” (este titlul cărţii mele !), ar putea aduce o contribuţie autentică celorlalţi europeni. Ei au un patrimoniu cultural de conservat şi îndeosebi o spiritualitate puternică. Alexandru Sturdza voia o „modernizare defensivă”. Să fie ea încă de actualitate? Speranţa mea este ca lucrările lui să fie republicate şi în limba română.

„Trebuie să ne creăm respectul faţă de noi înşine”

- În ce măsură savanţii francezi sunt interesaţi de situaţia din RM? Cum comentează ei eforturile comuniştilor de creare a „identităţii naţionale moldoveneşti”?

- O precizare : a vorbi despre o identitate naţională este un fapt ambiguu. Asta ţine de o istorie făcută la comandă, scrisă pentru a asigura legitimitatea unui regim. Pentru comunitatea ştiinţifică internaţională, istoria Basarabiei de după 1812 nu este o istorie „naţională”. RM nu conţine o „etnie pură”, ci un teritoriu plural, în care locuitorii au o istorie comună. Există un fond românesc, o tradiţie ortodoxă, au existat influenţe slave, dar nu numai ele. Omogenizarea etnică este o cale fără ieşire.
În planul limbii, am luat o poziţie limpede : nu există o limbă „moldovenească”.

În ce calitate ? O limbă nu este un monopol de stat, ea aparţine celor care ştiu s-o vorbească, şi atât. Franceza este vorbită în Franţa, în Belgia, în Canada şi în Elveţia, ca să nu citez decât câteva dintre ele, şi nu am auzit vreun elveţian romand spunând că vorbeşte altceva decât franceza. De fapt, această limbă se numeşte „romanică”, nu ca referinţă la ţara România, ci ca „roman” pentru a spune că ea descinde din latină. Aşadar, a polemiza despre folosirea acestui cuvânt mi se pare deplasat.

În privinţa RM, adică a Basarabiei, nu văd cum un tratat de anexare, semnat între un ţar rus şi un sultan otoman în 1812, ar fi putut să întemeieze o identitate naţională specială şi deosebită de a moldovenilor din România. Astfel, ar trebui să i se facă un monument ţarului Alexandru I ca fondator al acestei „naţiuni”! În ce priveşte restul, acest popor hărţuit împotriva voinţei lui a ştiut pe de o parte să-şi păstreze autenticitatea tradiţiilor, iar pe de alta, să integreze elemente diferite.

- Şi, la final de interviu, ce mesaj aveţi pentru toţi cei care aşteaptă marea schimbare în RM?

- Trei dorinţe am: să rămână uniţi, libertate pentru fiecare, spirit deschis faţă de toţi! RM trebuie să lase în urmă ideologia micro-naţionalistă a guvernelor precedente ca să descopere ce anume îi uneşte pe cetăţenii săi, şi, de asemenea, ce anume îi uneşte cu Europa. Această ţară este un spaţiu de comunicare, o punte între culturi.
O modalitate pentru RM de a-şi afirma caracterul său european, ar fi să adopte chiar deviza UE: „uniţi în diversitate”. Sau mai bine să adopte deviza Elveţiei, ţara mea adoptivă : „unul pentru toţi şi toţi pentru unul”.
 

 

 

Printează