Timpul

Vasile Ernu: „Şi eu, şi Tkaciuk suntem două specii pe cale de dispariţie”

Pavel Păduraru

După ce Vasile Ernu şi-a lansat la Chişinău romanul „Ultimii eretici ai Imperiului”, s-a aprins o vie polemică. Numai că aceasta nu se referă nici câtuşi de puţin la conţinutul cărţii, ci la o imensă banalitate, şi anume, de ce Ernu l-a invitat la lansare pe Mark Tkaciuk, politicianul care, de fapt, nici nu a venit la Librăria „Cartier”... Cu scopul de a-i linişti pe toţi revoltaţii, TIMPUL i-a solicitat lui Ernu să se expună asupra acestei neînţelegeri şi să ne lămurească de ce, totuşi, l-a invitat la lansare pe „eminenţa cenuşie” a lui Voronin.

- Vasile, sunt voci care au spus că n-au venit la lansarea ta, ca să nu stea într-o sală cu „un ticălos de Mark Tkaciuk”. De ce, totuşi, l-ai invitat pe acesta?

- În cadrul turneului de lansare, în fiecare oraş mi-am dorit să am oameni din afara cercului de prieteni şi cel pur literar. Eu reflectez asupra fiecărui gest şi a fiecărei mişcări şi nu mă interesează divertismentul. Fiindcă noua mea carte are o natură politică, voiam să aduc oameni din sfere politice diferite, cu care să încerc un anumit gen de dialog. Erau trei propuneri: Alexandru Tănase, Oleg Serebrian şi Mark Tkaciuk. Tănase, care acceptase să vină, a trebuit să plece urgent la Baku. Atunci am schimbat strategia... Dar, argumentul că „nu putem sta în aceeaşi încăpere cu Tkaciuk” îmi pare o abordare cel puţin primitivă.

De ideea de democraţie nici nu are rost să vorbim… Ce am urmărit, aducându-l pe Tkaciuk? Eu vreau să demonstrez un lucru banal - pentru a lupta cu Tkaciuk, el trebuie adus în spaţiul de luptă, care e unul discursiv. „Intelectualii patrioţi” spun: nu, Tkaciuk trebuie aruncat în afara spaţiului de luptă. Alţii acţionează şi mai rău: noi nu vrem să intrăm în arena de luptă în care se află „duşmanul”!

Astfel are loc o plasare a lui Tkaciuk într-o zonă discursivă de tip mistico-magico-mioritică, devenind în folclorul „teosofico-politic” local un soi de mit. Pe mine mă interesează personajul real Mark Tkaciuk şi vreau să arăt că mecanismul „intelectualilor patrioţi” e total greşit. Ideea e simplă: pentru a vedea că regele e gol, trebuie să-l pui în spaţiul de vizibilitate. Pentru a putea câştiga o bătălie, trebuie să-ţi cunoşti adversarul şi să te prezinţi la luptă. Deci, problema nu e Tkaciuk, ci noi, cei care refuzăm lupta.

- Ce înseamnă, după tine, un „ intelectual patriot”?

- Sunt cei care abuzează de o retorică patriotardă, sentimentalistă, care nu ţine nici de discursul politic, nici de cel raţional-argumentativ. Am un vag sentiment că în R. Moldova sunt prea mulţi „patrioţi” şi prea puţini cetăţeni. Noi avem nevoie pur şi simplu de intelectuali critici, cu mintea lucidă... E imoral, zic „intelectualii patrioţi”, să-l aduci pe Tkaciuk la lansare.

Bine, dar cum e posibil ca un politician produs de Tkaciuk, care a fost protejatul lui şi a participat la toate actele partidului lui Voronin - mă refer la Marian Lupu - să fie susţinut de către aceiaşi „intelectuali patrioţi” pentru preşedinţia R. Moldova? Din punct de vedere politic înţeleg, din perspectivă intelectuală, nu. „Intelectualii patrioţi” însă tac. Fireşte, e foarte „moral” să taci. Tkaciuk nu are voie să participe la o lansare, pe când dl Lupu poate să fie chiar preşedintele RM. Stranie logică, confuză morală, mare „curaj”.

- De ce crezi că, deşi a promis, Tkaciuk n-a mai venit?

- Pentru prima dată, m-am văzut cu Tkaciuk în seara de dinaintea lansării. Am analizat diverse lucruri, am stabilit nişte condiţii elementare de polemică etc.: Ernu şi Tkaciuk fac parte din două specii diferite, însă ambele sunt pe cale de dispariţie; el are funcţia de „grănicer”, eu - cea de „poştaş”, dar şi de „vraci” în sensul arhaic; „Tkaciuk-grănicerul” stă la frontieră şi controlează intrările şi ieşirile, eu trebuie să mă strecor să aduc mesajul şi medicamentul; cele două specii vor muri din cauză că deja apar noi mutanţi socio-politici.

Una dintre tezele centrale ale cărţii mele susţine că pericolele, dar şi salvarea, pot veni de unde ne aşteptăm cel mai puţin - trebuie să dinamităm adevărurile primite de-a gata, clişeele şi să ne păstrăm mintea limpede şi vie... Tkaciuk a găsit un mijloc ingenios pentru a-şi motiva absenţa - a intervenit pe Facebook în momentul în care „intelectualii patrioţi” îmi făceau morală, spunând că nu a venit din cauza întârzierii unui avion (ca şi Serebrian, de altfel). Şi-a cerut scuze public pentru acest incident şi a adăugat ceva interesant: „Dacă eu aş fi venit la lansare şi aş fi zis ce cred despre cărţile tale - adică, te-aş fi lăudat -, atunci, în loc să te ajute, gestul meu te-ar fi compromis definitiv în faţa „intelectualilor patrioţi”. Cum ar fi să fii lăudat de opoziţia totalitară?”...

- Oricum, i-ai aruncat mănuşa. În ce va consta „duelul” şi de ce l-ai ales ca adversar anume pe Tkaciuk, dar nu, să zicem, pe Voronin?

- Tkaciuk vorbeşte o limbă şi foloseşte tehnici pe care le înţeleg, spre deosebire de discursul „emoţional-ezoteric” al „patrioţilor”... Voronin nu e decât parţial în aria mea de acoperire. S-a dovedit că „maşinăria Voronin” poate fi învinsă de o altă „maşinărie politică”, cum e cea mobilizată de fosta Opoziţie. Rolul intelighenţiei este acela de a fi într-un raport critic faţă de Putere şi de a produce un anumit gen de reflecţie. Nu poţi duce o bătălie, dacă nu ai spaţiu, dacă nu poţi ridica pumnii. Noi, intelectualii, suntem cei care defrişăm spaţii, creând condiţiile pentru bătălie, strategiile de luptă şi formele de apărare. Bătălia reală politică o dau însă alţii.

Ei bine, Tkaciuk a îndeplinit ani de zile această funcţie de „extindere a domeniului luptei” pentru PCRM, dar mai degrabă în calitate de strateg, decât de intelectual. Ce a făcut marea parte a intelighenţiei noastre „patriotice”? Unii au luat bănuţi de la statul român şi au renunţat la „luptă” şi la gândirea critică. Cei care au început cu adevărat să ducă o bătălie sunt generaţia nouă, care a reuşit să se impună şi să-şi diversifice formele de luptă. Sper însă să nu capoteze în zona naţionalismului bigot, a fobiilor antiruseşti sau a „anticomunismului postcomunist” - profitabil, dar la fel de dăunător ca şi comunismul. A început să apară o intelectualitate tânără şi dinamică, căreia trebuie să-i pregătim terenul şi să o ajutăm să se afirme.

- Cum i-ai caracteriza, în câteva cuvinte, pe liderii politici moldoveni?

- Sunt un intelectual de factură socialist-creştină şi mă găsesc în raport critic faţă de orice tip de putere. Când trebuie să aleg, fac un calcul politic raţional şi votez în interesul comunităţii şi al meu. Am trecut de la cetăţenia sovietică la cea românească, dar se ştie că în România am făcut lobby pentru fosta Opoziţie şi, în special, pentru PLDM, fără a renunţa la poziţia critică şi distantă. Da, Vlad Filat are cea mai competentă echipă, un discurs pe placul politrucilor de la Bruxelles şi mişcări coerente. Important e să nu se confunde conducerea ţării cu conducerea unui SRL. Adică, sper să depăşească faza tehnocrată a conducerii. De aceea, este nevoie şi de alt gen de proiecte.

Dl Ghimpu, chiar dacă e „baiat de-al nostru”, are un tip de maniere care-mi aminteşte de Voronin: aceleaşi apucături, acelaşi mod de a folosi limbajul şi microfonul, aceleaşi confuzii între fini, cumătri, nepoţi şi funcţii ale statului. Marian Lupu e într-o situaţie favorabilă, dar foarte dăunătoare pentru celelalte partide. El e în postura de căpuşă, e ca musca la arat - comuniştii se zbat, cele mai puternice partide din AIE trag din greu şi Lupu adună procente. El nu face şi nu trebuie să facă nimic, căci toţi ceilalţi lucrează pentru el. E o poziţie stranie şi nimeni nu poate face ceva, căci, dacă cineva va îndrăzni să-l pună acolo unde îi este locul, el va fi transformat într-un martir. Poziţia de căpuşă îl avantajează foarte mult pe Lupu, însă lucrurile nu pot dura aşa la nesfârşit. Voronin e mai complicat, dar avem şi justiţie, nu numai analişti. Iar ceilalţi nu mi se par interesanţi.

- În cărţile tale, se observă o nostalgie faţă de URSS, care îi nemulţumeşte pe unii. Cum o explici?

- Ideologia dominantă actuală pune interdicţie la unele sentimente. Ei urlă că nostalgia e un lucru „rău şi periculos”. Asta mă cam supără. Comuniştii au pus interdicţie la tot soiul de sentimente umane, capitaliştii - altora. Nostalgia, dragostea şi ura, prietenia şi disperarea sunt sentimente umane, nu putem trăi fără ele. Dacă excludem din literatură nostalgia, rămânem numai cu „fabrici şi uzine”. Nostalgia e un sentiment ce ţine de timp, de sens şi nu de ideologii. Numai fanaticii şi imbecilii pot avea nostalgii după ideologii. Şi tot ei nu au nostalgii... Da, am avut o copilărie şi o adolescenţă fantastice, care „s-au întâmplat” în URSS. Nu accept ca politrucii actuali să-mi rescrie memoria şi să-mi pună interdicţie la nostalgie.

- Cum au decurs celelalte lansări ale ultimului tău roman?

- Una e să lansezi la Bucureşti, unde acum locuiesc şi unde cunosc foarte multă lume, şi alta e să lansezi la Chişinău, Iaşi, Cluj, Timişoara. Toate sunt oraşe în care am locuit. Peste tot am avut ca invitaţi oameni deosebiţi. Îmi asum riscul să aduc oameni care au curajul să-mi spună: „Ernu, aici baţi câmpii sau ai greşit”. Vreau ca „jocurile de artificii” ale lansărilor mele să fie o reflecţie şi să ajute publicul să afle de cartea mea. „Artificiile” se vor stinge în câteva zile, iar cea care rămâne este cartea. Deci, lectură plăcută. Şi dacă „Ultimii eretici ai Imperiului” vă va enerva sau vă va ajuta să vă puneţi un semn de întrebare, înseamnă că scopul a fost atins.
 

Printează