Timpul

Din cuşca unui câine… într-o familie de orfani

Angelina Olaru

Mai bine de un an de zile, un copil dintr-o localitate din raionul Şoldăneşti a crescut într-o cuşcă…alături de câinele vecinilor. În lipsa mamei sale, racolată de proxeneţi şi vândută peste hotare, micuţul de numai doi ani a rămas în grija a doi bătrâni alcoolici care, deseori, uitau de micuţ. Mihăiţă ajunsese în cuşca unicului său prieten credincios, care nu l-a muşcat niciodată şi cu care a mâncat aceeaşi bucată de pâine. În 2003, când a ajuns la Centrul de plasament de tip familial „Small group home” din Chişinău, se deplasa mai mult în patru labe printre micuţii de acolo, comunicând doar prin muşcături.

În aşteptarea Moşului…

Acum prietenul nostru are zece ani şi locuieşte alături de alţi 19 copii, cu vârste între doi şi 13 ani, la respectivul centru pentru copiii în dificultate. Deşi pare un copil obişnuit - vorbeşte, citeşte, se joacă, învaţă să scrie, totuşi, expresia feţei lui şi felul cum merge puţin înclinat, amintesc de felul de-a fi al unui bătrânel. Zilele acestea, Mihăiţă a fost mai vesel ca niciodată, pentru că e în aşteptarea lui Moş Crăciun. L-am surprins cu ceilalţi pici ai centrului cum îi scriau răvaşe Moşului care nu va întârzia să le calce pragul. Micii orfani îi cer, pe lângă numeroasele cadouri, să facă minunea să-şi revadă părinţii care i-au abandonat sau maltratat.

Înaintea sărbătorilor de iarnă, cei mici, cot la cot cu părinţii lor de suflet, au făcut cumpărături, au făcut curat şi au gătit. Asistenţii încearcă să imită o viaţă de familie, ca să obişnuiască copiii cu un model de viaţă tradiţional.
Crăciunul este ca o mană cerească pentru micuţii de la centrul de plasament, care sunt în aşteptarea cadourilor, dar mai întâi de toate, a minunilor. Ei ştiu că e sărbătoarea naşterii lui Hristos, care îi iubeşte cel mai mult şi mai ştiu că de El nu vor fi abandonaţi niciodată.

Orfanii au un dar deosebit de a-şi povesti istoriile lor cumplite, de te trec fiorii. „La Bucureşti, de dimineaţă până seara, făceam bani. Dacă nu vroiam, ţiganii mă ţineau fără mâncare sau mă băteau”, a spus Sandu. Copilul e din Paşcani, r-l Hânceşti. A fost găsit pe străzile Bucureştiului, cerşea cu mama lui în stradă. Mama lui, bolnavă psihic, era „angajată” de ţigani. Micuţul, la numai patru ani, era pus într-un scaun cu rotile şi imita accese de epilepsie. În numai două-trei secunde, cât reuşea să treacă un pieton pe lângă el, trebuia să joace perfect un spectacol…al unui singur actor. Altfel, risca să fie pedepsit cu cruzime, chiar şi de mama lui.

„Vreau acasă, însă trebuie să fiu tare răbdător”

„Mi-aş dori să devin zână…ca să pot ajuta oamenii”, ne-a mărturisit Maricica, o fetiţă care a ajuns în această instituţie cu doi fraţi ai săi, Alexandru şi Stas. I-au adus dintr-o casă de copii, unde erau bătuţi în permanenţă. Micuţii ştiu că angajaţii centrului sunt în căutarea mamei lor, pe care abia aşteaptă s-o vadă. Ei sunt în căutarea unei familii de oameni buni, care să-i poată iubi.

„Pot scrie şi sunt în clasa a III-a. Mama şi tata sunt acasă şi tare l-aş ruga pe Moş Crăciun să mă ducă mai repede la ei. Am o mânuţă şi un picior bolnav de la naştere. Mama mea e foarte bună, a plătit o sumă mare de bani pentru operaţia mea la picior - tocmai 12 mii de dolari! La acest centru am venit pentru reabilitare şi sunt foarte bucuros că am început să merg cu mult mai bine. Şi mânuţa o mişc mai uşor. Ştiţi de ce? Pentru că fac gimnastică cu Antonio (un voluntar din Franţa), care mă ajută. Vreau acasă, însă trebuie să fiu taaare răbdător”, spune Nelu.

Pentru că nu are parte de nişte părinţi buni, Anişoara, o fetiţă de nouă ani, pe când avea aproape doi ani, ajunsese într-un incendiu cu sora sa, de un an şi patru luni, chiar în casa lor. Cea mai mică a ars, iar Ana a supravieţuit, însă fără un picior şi fără o mână. La solicitarea îngrijitorilor ei, Institutul de Ortopedie i-a realizat o proteză ce nu-i foloseşte la nimic, deoarece cântăreşte… nouă kilograme. Anişoara vrea să-i facă o surpriză lui Moş Crăciun - s-o găsească mergând…în cârje! Sunt istorisiri parcă scoase dintr-un film de groază, însă nebănuit de reale, de care fug nu doar funcţionarii, dar şi noi toţi...

Abuzul sexual asupra copiilor, un fenomen frecvent

Nici Nastea, de 11 ani, nu a avut noroc de o familie. Are doi părinţi alcoolici care i-au transformat viaţa în coşmar. Ajunsă la centru, abia a reuşit să scape de păduchi, după ce suportase abuzul unui fost deţinut. Graţie psihologilor, copilul se pare că a depăşit perioada critică, însă, oricum vrea la părinţi. „Trăiam cu toţii în aceeaşi casă - cu bunica, bunicul, nenea Borea şi cu mama. Dormeam în acelaşi pat. Într-o zi, am fost răpită şi violată de un bărbat, care-i tăiase venele unei alte fetiţe”, povesteşte calm scenele teribile fetiţa. Mama a născut-o pe Nastea la 15 ani.
Ana Gobjilă, directoarea Centrului „Small group home”, susţine că abuzul copiilor e un fenomen frecvent în RM. Chiar în această instituţie a avut cazuri de copii abuzaţi sexual în familii. A solicitat procuraturii să intenteze un dosar penal pe marginea unui astfel de caz, însă judecata n-a vrut să recunoască ca dovezi testele psihologice ale unui copil de patru ani. Asistenţii centrului s-au confruntat şi cu alte cazuri strigătoare la cer, de exemplu, cel al unei mame care şi-a aruncat copilul cu mâinile şi picioarele legale într-un vas cu apă fierbinte şi… Micuţul a supravieţuit ca prin minune, datorită intervenţiei rapide a medicilor.

„Vrem ca micuţii noştri să ajungă în familii”

„Obiectivul nostru esenţial este ca aceşti copii să ajungă în familiile lor, cu care lucrăm intens, sau la părinţi adoptivi, mai responsabili. Nu judecăm părinţii care au ajuns în degradare sau în sărăcie lucie, pentru că, după anii `90, societatea noastră s-a îmbolnăvit de o boală rea, cea a banului câştigat departe de casă.

Din această cauză, avem două generaţii pierdute, care au crescut fără părinţi. Pentru a reîntregi nişte familii, le oferim asistenţă psihologică - le răscolim prin amintirile şi sentimentele părinţilor, ca să-i convingem să-şi schimbe stilul de viaţă, le „răsfoim” prin amintiri, ca să-i sensibilizăm. Avem părinţi plecaţi în Israel şi Italia, care au găsit la noi unicul umăr pe care pot plânge. Multora dintre ei le-am întors copiii, dar şi încrederea în forţele proprii”, susţine Ana Gobjilă.

„Ei au nevoie de respectul şi căldura noastră”

Mulţi cred că copiii cu dizabilităţi sunt irecuperabili, doamna directoare, însă, nu poate fi de acord cu asta. „De ce acceptăm că la un circ pot fi dresate unele animale, iar un copil cu handicap este considerat doar un pacient medical? De zece ani de zile, de la existenţa centrului nostru, ne-am convins că asemenea micuţi au nevoie nu atât de asistenţa medicilor, cât de respectul şi căldura noastră sufletească. Doar astfel, ei pot fi motivaţi să-şi depăşească propria neputinţă”, a remarcat Ana Gobjilă. Şi într-adevăr, cei de la Centrul „Small group home” nu au nici medici, nici educatori şi nici bucătari ori spălătorese. Asistenţii reuşesc să le creeze copiilor aflaţi în situaţii de risc sau cu dizabilităţi o viaţă ca într-o familie.

Conform ultimelor statistici ale Ministerului Educaţiei, în şcolile şi liceele din republică sunt peste 280 mii de copii rămaşi fără părinţii plecaţi la lucru peste hotare, care, susţin psihologii, nu mai conştientizează valoarea unei familii.

Printează