Viaţa şi moartea doamnei Clara
Constantin Tănase
Marţi, la rubrica „Bună dimineaţa”, deplângeam moartea doamnei Euforia, doamnă care, precum am recunoscut cinstit, este (a fost!) o plăsmuire a imaginaţiei noastre, mereu setoasă de trai frumos şi vesel. O precizare: „trai frumos şi vesel”, dar fără prea multă muncă, ci aşa, ca la colhoz pe dealul mare. Astăzi vă voi vorbi despre altă doamnă, una reală, care există în realitate, poate fi văzută, ascultată ş.a.m.d.
O cheamă doamna Clara, locuieşte într-un apartament cu două odăi, are 45 de ani, doi băieţi, unul de 22, altul de 19 ani. Primul lucrează la un hotel, are 1200 lei pe lună, care nu-i ajung pentru nevoile proprii. Al doilea nu lucrează nicăieri. Doamna Clara este angajata unei firme care-i plăteşte 2500 lei pe lună. Doamna Clara are soţ, dar e plecat de cinci ani în Grecia. Acasă nu trimite niciun ban, iar când vine la Chişinău nu trage acasă, ci la una Liuda, fostă prietenă a doamnei Clara.
Dar nu asta e povestea. Povestea e despre facturile la căldură. Dar mai întâi o paranteză: doamna Clara are studii superioare, se interesează de politică, citeşte TIMPUL şi celelalte ziare libere şi independente, ascultă postul de radio „Vocea Basarabiei”, la toate alegerile a votat cu democraţii: cu Chirtoacă pentru primărie şi cu un partid liberal şi democrat în vara anului trecut, la parlamentare. Cât era vară şi toamnă afară, doamna Clara lega cumva tei de curmei. După ce au dat frigurile şi s-au majorat tarifele, doamna Clara nicidecum nu reuşeşte să lege teiul de curmei. (Apropo, ştiţi ce înseamnă curmei, mă refer la sensul doi?) Din salariul ei de 2500 jumătate se duce „pe căldură”.
Din ceea ce-i mai rămâne, doamna Clara trebuie să-i hrănească pe cei doi (de cel puţin două ori pe zi), să achite celelalte servicii comunale, să plătească 6 lei zilnic pentru maxi-taxi, să mănânce ceva la amiază, să cumpere 1-2 ziare, o dată într-o lună-două să dea 25 de lei pentru ziua de naştere a unui coleg de serviciu, o dată în săptămână să-şi cumpere pastile ş.a.m.d. De când au dat frigurile afară şi căldurile în casă, doamna Clara e nevoită să renunţe la unele cheltuieli: pastile cumpără o dată în două săptămâni, nu mai cumpără ziare, nu mai participă la zilele de naştere…
Nici aceste măsuri de austeritate însă nu salvează situaţia, din care motiv, pe zi ce trece doamna Clara devine tot mai tristă. Vine seara obosită de la serviciu, trece cu chiu cu vai examenul în faţa băieţilor la capitolul „Ni-i foame”, apoi, se aşază tristă în faţa televizorului şi urmăreşte buletinele de ştiri. Când pe ecran apar băieţii ceia tineri, frumoşi şi deştepţi pe care i-a votat şi care acum conduc republica, pe faţa doamnei Clara se lasă o lumină rece şi tristă. Îi urmăreşte cu ochiul, iar mintea-i lunecă spre facturi, spre examenul de mâine-dimineaţă la capitolul „Ni-i foame”, spre Grecia şi fosta prietenă Liuda, spre părinţii bolnavi din sat, spre şeful care i-a dat de înţeles că, din cauza crizei, va trebui să-i reducă salariul, dacă nu chiar…
Îşi sprijină faţa în palme, plânge cuminte şi şopteşte în sine şi pentru sine „Am să-mi pun curmeiul în gât…” (De aceea şi v-am întrebat despre sensurile cuvântului „curmei”.) Adoarme târziu, epuizată. Noaptea visează că afară-i vară, că participă la un miting, că o mare de oameni cu fulare verzi, galbene şi albe se zbuciumă frumos în Piaţă, iar unul din moderatorii mitingului se apropie de ea, îi dă un buchet mare de trandafiri albi şi-i sărută mâna. În aceste clipe doamna Clara e fericită. Aşadar, cine ar putea spune că nu are şi doamna Clara clipele ei de fericire?
……………………………………………………………………………
Trebuie să mai adaug în final că recent am aflat că doamna Clara nu mai e în viaţă. Au petrecut-o în ultimul drum colegii de serviciu, cei doi feciori, soţul venit din Grecia şi Liuda, fosta ei prietenă. N-a venit niciunul dintre cei de la miting, pe care-i visa noaptea şi o făceau fericită. Măcar şi fără flori.
