Cineva ne prosteşte, da?
Constantin Tănase
De câteva săptămâni, capii şi ideologii fostului regim au început să fie invitaţi la Procuratură în legătură cu evenimentele ce s-au produs pe 7 aprilie 2009 în Chişinău. Primul a fost chemat ministrul de Interne Gh. Papuc, apoi au urmat ex-preşedintele V. Voronin, deputatul V. Ţurcan, ex-consilierul prezidenţial M. Tkaciuk, ex-secretarul general al Consiliului Suprem de Securitate I. Morei, ex-directorul SIS A. Reşetnikov. Urmărind zgârcitele declaraţii şi comunicate de presă despre aceste vizite, ai senzaţia că asişti la un spectacol în care rolul ce ţi-e rezervat ţie, cetăţeanului de rând, este cel de spectator prostănac.
În paralel cu aceste „audieri” ale Procuraturii, activează o înaltă comisie de stat, condusă de deputatul V. Nagacevschi. Dacă despre „audierile” de la Procuratură se mai aude câte ceva, despre aceea cu ce se ocupă „comisia lui Nagacevschi” opinia publică nu ştie absolut nimic. Tăcere şi beznă, beznă şi tăcere totale. O problemă legată direct şi de „audierile” de la Procuratură, şi de „comisia lui Nagacevschi” e cea a fraudării alegerilor parlamentare din 5 aprilie 2009. Au fost sau nu fraudate aceste alegeri, aşa cum au afirmat liderii fostei opoziţii anticomuniste? Cine investighează astăzi această problemă şi când vom afla rezultatele?
Până astăzi nu a fost invitat la Procuratură fostul procuror general V. Gurbulea. De ce? Actualul procuror general, V. Zubco, a promis că opinia publică va afla adevărul despre „cazul Cubreacov” până la sfârşitul lunii ianuarie. Am intrat în februarie, dar procurorul general tace. De ce tace? Din proprie dorinţă şi nesilit de nimeni sau, totuşi, silit de către cineva? De către cine?
Să revenim la „audierile” de la Procuratură. Se pare că există deja elaborat un scenariu potrivit căruia nimeni să nu mai afle adevărul despre cei care au scos pe 7 aprilie copiii şi adolescenţii „la revoluţie”, apoi au ordonat măcelul împotriva lor. Un element al acestui scenariu deja se prefigurează - mitul mincinos despre aceea că pe 7 aprilie s-a pus la cale o lovitură de stat, iar capii regimului de atunci n-au intervenit doar dintr-o pornire creştinească, pentru a nu admite vărsări de sânge...
Cel mai limpede a formulat esenţa acestui mit Morei: „În opinia mea, a fost luată o decizie înţeleaptă, creştinească, de a nu admite vărsări de sânge printre rândurile protestatarilor”. Astfel, dacă liderii AIE îşi trag permanent şireturile unul altuia, îşi pun piedici, îşi organizează reciproc fel de fel de „ambuscade”, fosta echipă de guvernământ e solidară şi învârte aceeaşi placă: s-a procedat creştineşte pentru a se evita vărsările de sânge. Ce om normal nu se va înduioşa în faţa acestui argument? Ce om normal va îndrăzni să-l acuze pe Voronin pentru acest gest creştinesc?
Întrebarea care se pune aici e următoarea: cine sunt autorii acestui scenariu? Sunt doar ideologii lui Voronin sau la elaborarea lui au participat şi liderii noii Puteri? Nu vreau să-mi documentez această întrebare-versiune în baza folclorului politic care circulă în Chişinău şi în care unii Feţi-Frumoşi de-ai „noştri”, lideri anticomunişti, în nopţile cu lună plină se plimbă, prin Grădina Edenului, braţ la braţ cu foştii lideri comunişti şi fecioraşii lor şi care, cică, se opresc sub Pomul Cunoaşterii Binelui şi Răului, Leului şi Dolarului, se aşază pe iarba verde - verde-verde, dom’le, ca frunza stejarului în timp de vară mănoasă, electorală - şi muşcă din acelaşi măr.
