Eroina unui roman…

Elena Petrovna Kişinski-Sinadino a fost una dintre doamnele frumoase ale Chişinăului.
Era fiica lui Petre V.Figlev (1827-1884), ofițer al Curții imperiale. În prima căsătorie a fost soția lui P.Kișinski, iar în a doua căsătorie a fost soția lui Alexandru Victor Sinadino.

Se ştie că în romanul „Groapa” de Alexandr Kuprin cântăreaţa L., însoţită de un grup de admiratori în toiul unei petreceri ajung într-o casă de toleranţă, acolo prin cântecul său desăvârşit o aduce la o stare de profund regret pe una dintre fetele din acea casă.
Cântăreaţa L. era Elena Petrovna, fiind peste tot însoţită de un alt basarabean celebru Dimitrie Mihail Hasnaş cu care era rudă prin bunica sa Ana Dementie Hasnaș.

Fosta cântăreaţă a ajuns cu anii să fie una dintre cele mai ponderabile doamne ale Chişinăului preferând să stea în loja cinematografului „Orfeum” şi să comenteze acţiunea filmului. S-a stins din viaţă la Chişinău în 1937.
Şi astăzi nimeni dintre cititorii romanului „Groapa” nici nu bănuieşte că el are legătură directă cu Chişinăul. Şi dacă evenimentele de altădată nu erau la vremea lor fixate în manuscrisul lui Gheorghe Bezviconi „ Portretov dlinnîi read…” aşa şi ar fi rămas necunoscute.
***

Primul ctitor al Operei Române din Basarabia

În amintirile lui Teodor Porucic „Contribuţiuni noi pentru istoria evoluţiei naţionalismului între Prut şi Nistru” publicate în Viaţa Basarabiei în 1937, nr. 7-8, am găsit o remarcă biografică foarte interesantă, dedicate unei animatoare culturale ale Basarabiei Bojana Belousov.
Încă până la Unire, ea a ştiut să promoveze valorile culturii naţionale, demonstrând că arta românească în Basarabia a existat în toate timpurile. A avut un magazin de instrumente muzicale, care după Unire a dat faliment. Tot ea a încercat să organizeze turnee ale artiştilor români din Basarabia şi ale basarabenilor din regat. Până la urmă şi această mare aventură s-a dovedit a fi idealistă şi falimentară.
Totuşi, în presa vremii am descoperit un material semnat cu pseudonimul Sfinx la rubrica Amintiri din Basarabia, articolul având un titlu sugestiv, o victimă a artei Bojana V. Belousova, din care am făcut câteva spicuiri şi din aceste spicuiri conturăm un portret al unui destin dramatic:
„…La masa unde lua loc intelectualitatea moldovenească, românească şi rusească, acolo unde Sadoveanu, regretatul Beldiceanu, Leon Donici, fraţii Cioflec, pictoriţa Gavriliţă şi „boemii” Chişinăului.
Fiecare are despre tot ce se poate vorbi, în atmosfera ceea caldă, prietenească şi de dragoste reciprocă, se năzui spre ceva frumos, spre ceva mai mult decât politica de toate zilele.
Între două anecdote pipărate ale Bojanei, între două vorbe blânde ale lui Sadoveanu, prindea să se închege idealul…
…Magazinul de muzică fu vândut pentru a se crea o operă românească.
…A urmat prăpădul.
Bojana se zbătea pentru a-şi preda copilul în mâini mai puternice. S-a încăpăţânat.
– Plecăm în România.
Şi biata femeie, care din pricina obezităţii nu se putea deplasa decât cu mari greutăţi, a urmat calvarul operei basarabene.
A douăzeci şi şaptea zi de călătorie în România, a găsit-o în portul Galaţi, pe lăzile „operei” căutând un zaraf pentru a vinde şi umbra de bijuterii ce mai avea, pentru a salva pe „băieţi şi fete”.
Cei mai apropiaţi au dezertat de la datorie.

Pentru prima oară, surâsul veşnic al mult optimistei Bojana Belousova, avea ceva dureros: dezamăgirea…
(Dreptatea, nr. 825, din 1923)
Finalul vieții ei descris în 1937 de T.Porucic este unul tragic:
„… Bojana Belousova, care dădea cel mai efectiv concurs trupelor române, după unire a încercat să organizeze Opera Română în Chişinău cu concursul nepoţilor Ioan şi Costică Bobescu: dar factorii culturali de atunci au făcut că ea a dat faliment, a pierdut toată averea, şi azi, grav bolnavă la bătrâneţe zace în mizerie, trăind din mila altora. Ce ruşine!”
O realitate basarabeană ca un refren…

O FEMEIE CARE A SCRIS ISTORIE

Aflaţi la intersectarea tuturor intemperiilor, basarabenii nativ au vocaţia istoriei, fiindcă ei învaţă istoria nu numai din arhive şi surse, ci trăiesc drama ei zi de zi, iar tragediile istoriei le transmit din neam în neam, din generaţie în generaţie, aducând cunoaşterea istoriei la nivel aproape genetic.

N-o să fac o înşiruire de nume din diverse domenii care au scris şi au făcut istorie. De asta dată mă voi limita la o femeie, la un nume anonim pentru Basarabia, dar care a jucat un rol foarte mare în istoriografia românească.
Valeria Costăchel a fost sora celebrului scriitor Leon Donici-Dobronravov şi a celebrului ziarist Rostislav Donici. Bunicul ei, Petru Donici a fost paroh la Biserica Ciuflea, a fost traducător de cărţi bisericeşti şi probabil, acest talent al scrisului s-a transmis pe linie maternă şi nepoţilor săi.
Deoarece familia Dobronravov a trecut cu traiul la Petersburg unde în cancelaria Sfântului Sinod activa tatăl, Valeria s-a născut acolo. Iar în 1918 după mai multe peripeţii a reuşit să ajungă şi să se stabilească în Basarabia, împreună cu mama sa Domnica, născută Donici.
Biografia ei sumară o găsim reprodusă în Enciclopedia Istoriografiei Româneşti (Bucureşti, 1978): „COSTĂCHEL, Valeria I. – N. 11 ianuarie 1904, Leningrad. Studii superioare (1930) la Bucureşti. Doctor în istorie (1947); doctor docent (1960). Bibliotecară la Fundaţia universitară „Nicolae Iorga” (1930-1937) şi la Institutul de istorie universală (1937-1947). Cercetător ştiinţific principal la Institutul de istorie al Academiei (1949-1955). Conferenţiar la Facultatea de Istorie a Universităţii Bucureşti (1949-1965). Membră a Asociaţiei slaviştilor şi a Asociaţiei oamenilor de ştiinţă din România. A participat ca raportor la congrese şi conferinţe internaţionale ale slaviştilor. A obţinut premiul Academiei în 1948.

II. – Medievist. Contribuţii importante privind unele instituţii tipice societăţii feudale, ca imunitatea, beneficiul, monopolul feudal ş.a., folosind în studiile sale adesea metoda istoriei comparate. A contribuit la formarea unei imagini juste asupra societăţii medievale româneşti.
III. – Les immunités dans les Principautés Roumaines aux XIV-ème siècle, Bucureşti, 1947, 107 p.; Viaţa feudală în Ţara Românească şi Moldova (sec. XIV–XVII), Bucureşti, 1957, 560 p. (în colaborare); Relaţiile istorice dintre popoarele U.R.S.S. şi România, în veacurile XV – începutul XVIII. Documente şi materiale. Vol. I-III, Moscova, 1955-1970, 363 p. (I), 446 p. (II), 415 p. (III) (în colaborare). – „Beneficiul” în sud-estul Europei, în RI, XXX (1944), p. 61-86; le monopole du moulin en Moldavie aux XVe et XVIe siècles, în RHSEE, XXII (1945), p. 171-183; Dreptul feudal şi „preadalica”, în RI, XXX (1945), p. 113-124; Despre problema obştiilor agrare în Ţara Românească şi Moldova în secolele XIV-XV, în SCIM, II (1951), 1, p. 91-108; Unele consideraţii privind rezerva seniorială în Ţara Românească şi Moldova în secolul XV, în AUB, X (1961), 20 p. 25-36; Contribuţii la istoria socială a Moldovei în secolele XV-XVII, în „Romanoslavica”, XI (1965), p. 155-166. „Golovnicestvo” v rumînskom obîcinom prave, în NEH, II (1970), p. 71-81. (D.M.)”

Dar în enciclopedii noi întrezărim doar faţeta oficială a unei personalităţi, chipul redus la cele mai importante realizări, pe când nouă, fireşte, ne este interesant să cunoaştem şi alte faţete, să cunoaştem dimensiunea umană a personalităţii, adică toate atribuţiile unui om plin de calităţi şi în aceeaşi măsură de slăbiciuni. Şi în acest sens ne ajută foarte mult câteva pagini de memorialistică pe care le-am găsit în arhiva Tatianei Bezviconi. Sunt nişte pagini scrise cu peniţa muiată în acid, dar în orice portretizare despărţirea categorică a plusurilor şi minusului, măreşte contrastul dintre bine şi rău, ajută clar la limpezirea unor lucruri: „Valeria Mihailovna Costăchel este o veche cunoştinţă a soţului meu. Sora lui Leonid Dobronravov, a Zinei Gorohova (Goreanu) şi Rostic Donici, prietenul din copilărie şi de joacă a lui Jorj. Eu parcă îi văd – doi băieţei cu capetele plecate, iar pe podeală înşirate hărţi geografice, corăbioare. Şi aproximativ, în aceiaşi ani, tot pe podele, pe malul Mării Negre, eu lansam pe parchet corăbioare de hârtie. Dar jocurile mele erau primitive, căci eu nu ştiam nici numele mărilor, nici cum se numesc capitalele.
Ea a venit la înmormântarea lui Jorj, apoi ne-am întâlnit întâmplător la Zina, ne-am luat de vorbă: „doar toată secţia slavă a Institutului de istorie a fost ridicată de mâinile lui”, a spus Valeria despre soţul meu şi această frază m-a apropiat nespus de ea. Încercaţi să scrieţi biografia lui Jorj, cum puteţi, alţii o vor stiliza, scrieţi, încercaţi”. Am asigurat-o că eu scriu demult şi deşi comit greşeli gramaticale scriu uşor şi liber. Îmi era jenă să recunosc că acei care au citit m-au lăudat.
– „Până când suntem vii, eu, Zina, fratele mai putem povesti despre copilăria lui şi despre multe altele pe care dumneavoastră nu le ştiţi şi poate Jorj n-a reuşit să vă mărturisească”.

Fiind impresionată de lunga noastră convorbire şi fiind impresionată de povestirea cum a murit mama lui Jorj, a doua zi am şi scris această scenă, care a avut loc cu mulţi ani în urmă în spital. De fapt de mult mi-am propus să iau un caiet gros şi să încep să ilustrez o carte cu fotografii şi texte despre Jorj, scumpul meu soţ, istoricul Gheorghe Gavrilovici Bezviconi. Dacă va fi o carte slabă şi nu suficient de talentată ea va servi drept canava pentru acei care cu timpul vor scrie despre el. Doar cel mai important este să acumulăm materialul. Şi aşa cum spune Valeria, să utilizăm „vorba vie” a celor care l-au ştiut şi l-au îndrăgit pe soţul meu, a celor care l-au ţinut minte pe când era încă băieţel…”. Şi tot acolo memorialista schimbă placa: acum Valeria Costăchel mă ocoleşte evident. Cândva soţul i-a pus la dispoziţie un exemplar al lucrării sale Contribuţii, până la apariţia ei în tipar, mult până la apariţie. Şi în baza lui ea citea lecţii de la catedră studenţilor.
Presupun că ea este una dintre figurile centrale, care astăzi după moartea lui Bezviconi „foloseşte” pe larg, necontrolat şi nepedepsit materialele istoricului, făcând din numele său descoperiri senzaţionale în spiritul celora pe care le face madam papaie Lidia, chiar, într-adevăr cuvântul Om poate răsuna cu demnitate!
4.XII.1967-1977”.

Evident că nu sunt de acord cu toate aprecierile date de Tatiana Bezviconi, fiindcă în dragostea ei nemărginită pentru istoricul Gheorghe Bezviconi, adesea devenea subiectivă şi îi lipsea echidistanţa. Dar şi fără specificările mele este clar unde portretistul face abuz de nuanţări întunecate. Pentru noi este important faptul că Valeria Costăchel mai mulţi ani de-a rândul a fost secretarea marelui istoric Nicolae Iorga, care fiind un titan putea admite lângă el numai colaboratori dotaţi excepţional. Deja acest lucru ne face să credem că basarabeanca noastră Valeria Costăchel, chiar de la început s-a remarcat şi a avut un nume distinct pentru istoricii români. De fapt opera ei confirmă pe deplin încrederea pe care i-a acordat-o Nicolae Iorga şi cu toate că epoca n-a fost prea favorabilă, adică a avut parte de un trai în trei dictaturi: Carol al II-lea, Antonescu şi cea comunistă, ea a reuşit să lase amprenta ei distinctă în istoriografia românească.