Cultură

B. PETRICEICU HASDEU, CUVENTE DEN BETRĂNI -LIMBA ROMÂNĂ VORBITĂ ÎNTRE 1550-1600

În faptă însă ideea fundamentală a autorului Principielor, de-a generaliza pronunţii mărginite la o seamă de ţinuturi, de-a reintroduce în scriere rostirea veche, trebuia să fie o
încercare nu tocmai norocită. Limba Principielor n-a fost. vorbită niciodată de un om, necum de o ţară întreagă; ci, adunându-se într-un mozaic bucăţele de elemente lingvistice risipite în câteşipatru părţile Daciei s-a făcut încercarea de-a reprezenta acest mozaic de piatră ca ceva viu şi organic.

Tipăriturile vechi mai aveau însă şi alt defect. Fiind texte bisericeşti traduse din greceşte ori slavoneşte, textul român urma din cuvânt în cuvânt şi virgulă după virgulă originalul, încât de sintaxă, deci de spiritul limbii române, nu putea fi nici vorbă măcar. Tot astfel se urmează astăzi în şcolile evreieşti pentru copii mici, în care aceştia traduc, din cuvânt în cuvânt şi-n acelaşi şir, originalul ebraic într-o nemţească de două ori stricată – şi fonetic şi sintactic – din care cauză evreii, chiar cei mai civilizaţi, se cunosc în vorbă prin guturalizarea semitică a limbii pe care o vorbesc şi prin greşeli de sintaxă ce se pot reduce la obiceiul, contractat în copilărie, de-a rândui cuvinte germane după consecuţiunea pe care o au cuvintele în biblia ebraică.

Ideea cum că vechile tipărituri sunt departe de a avea importanţa care li s-a dat de către dl Cipariu şi că ele, fiind traduceri ad literam din slavoneşte şi greceşte, cuprind şi cuvinte slavoneşti cu de prisos şi o sintaxă cu totul străină a exprimat-o întâi dl Cihac într-o polemică cu dl Hasdeu, când acesta din urmă imputase celui dintâi că nu le-ar fi citit. Acum însă dl Hasdeu dezvoltă şi mai pe larg în prefaţă ideea lui Cihac, spunându-ne că „modeluri de neromânie ne întâmpină la fiecare pas în orice veche tipăritură română", drept care dumnealui în colecţia de faţă ne dă graiul viu al românului din a doua jumătate a sutei a XVI – ea.

Acte oficiale sau particulare scrise în România după trebuinţe locale şi momentane de nişte autori români, oameni din popor, care nu ştiau multă carte şi scriau aşa cum se vorbea în zilele lor în oraşul sau chiar în satul în care trăiau, vor avea o importanţă dialectologică, arătând diferenţele ce existau în acelaşi timp, dar în locuri deosebite; fonetică, pentru că scriitorii, lipsiţi de cultura ortografică, se sileau a reda în scris pronunţia lor; sintactică, pentru că expresiunea liberă a cugetării nu era împiedicată prin tirania vreunui text străin.
Dl Hasdeu ne dă seama în introducere despre mijloacele ce le-a întrebuinţat pentru a fi cât se poate de credincios în
transcrierea textelor.

Pentru a caracteriza importanţa scrierii ne vom servi de o comparaţie. Ceea ce există într-adevăr nu este limba scrisă şi
vorbită de clasele culte, ci tocmai dialectele. Deşi noi nu avem dialecte în înţelesul strict al cuvântului, totuşi plantele reale ale graiului viu sunt tocmai acele moduri de a vorbi din deosebitele părţi ale românimii întregi. Aceste dialecte stau în acelaşi raport cu limba scrisă ca şi mulţimea concretă de fiinţe organice de acelaşi fel, însă totuşi deosebite între ele, cu chipul zugrăvit într-un atlante în care caută a se rezuma toate semnele caracteristice ale speciei ca atare, lăsându-se la o parte ceea ce e individual sau accidental. Limba cultă a unui popor e aşadar o abstracţiune şi o unealtă artificială comparată cu dialectele vii şi totdeauna în mişcare a poporului. Îndată ce se scrie limba începe a se pietrifica. Limba scrisă are ceva determinat, nemişcător, mort: dialectele produc cu asupra de măsură formaţiuni noi, care câteodată trec în scriere, câteodată nu.

A aduna rămăşiţele graiului viu din documente private este deci o lucrare care dă cel mai sigur material pentru o gramatică istorică a limbii.
Dar lucrarea nu este deplină fără cercetarea paralelă a graiului actual. Dacă profesorii de limba latină şi greacă de pe la
liceele din ţară ar avea umbră de cunoştinţe filologice, dacă ar cunoaşte metoda exactă de a transcrie diferitele pronunţii din
părţile deosebite alte ţării, lucrarea cea din urmă s-ar putea face cu succes, dar un nivel mai înălţat al personalului didactic din şcolile secundare nu se poate aştepta decât de la o nouă lege a instrucţiei, care să nu permită intrarea în corpul didactic secundar decât la învăţaţi tineri. Apoi atârnă şi mai mult încă de la curăţirea facultăţilor de litere şi de ştiinţe de profesorii paraziţi, care nu ştiu nimic. Exemple câţi peri-n cap. Astfel de ex. faimosul Vizanti de la Iaşi susţine până în ziua de astăzi în prelegerile sale autenticitatea cronicii lui Hurul şi un alt lefegiu de la Iaşi, anume Leonardescu, profesor de filozofie, a publicat o broşură în care-1 numeşte pe Schopenhauer materialist, iar numele lui Kant îl scrie cu u scurt la sfârşit (Kantu). Să mai pomenim pe vestitul Pseudo-Ureche şi pe alţii? Destul că elevii unor asemenea profesori îşi pierd vremea în zadar şi niciodată nu va ieşi din ei un
personal ca lumea care, prin analiza deosebitelor nuanţe ale graiului provincial, să dea mâna de ajutor filologului sintetic ce ar încerca a construi în ştiinţă teoretică organismul viu al limbii.

Cartea dlui Hasdeu împlineşte un gol simţit între materialele cercetărilor istorice asupra limbii şi ca atare merită
recunoaşterea cuvenită.
Rămâne a mai adăuga că ediţia e foarte îngrijită şi că, afară de accente, care nu s-au reprodus din cauza lipsei materiale de
caractere tipografice, toate celelalte particularităţi ale textelor sunt reproduse cu multă credinţă.
Lucrul prin care dl Hasdeu îşi înstrăinează însă simpatiile cititorilor celor cunoscători e o nemărginită închipuire despre
sine însuşi. Deşi scrierea e-n orice caz merituoasă, ea totuşi
nu întrece lucrarea unui simplu învăţat care copiază în bună-credinţă texte vechi şi pune în evidenţă însemnătatea lor istorică şi filologică; o lucrare în fine pe care un bun elev al unei facultăţi de litere din străinătate ar putea-o face tot aşa de bine ca şi dl Hasdeu.

Se înţelege cum că în special pentru noi, românii, la care asemenea culegători și comentatori conştiincioşi lipsesc, meritul e mai mare, dar în orice caz nu e atât de mare încât să-i dea autorului dreptul de a se lăuda prin superlative în prefaţă.
Iată ce zice de exemplu dl Hasdeu în prefaţă:

În privinţa filologică mai în specie, pentru a ne asigura după putinţă în contra erorii, am supus primele două părţi ale publicaţiunii la aprecierea amicului nostru Hugo Schuchardt, unul din cei mai celebri lingvişti contemporani, pe care ilustrul Ascoli nu se sfieşte de a-l pune dimpreună cu Mussafia ca cei doi succesori mai de frunte ai marelui Diez.
Răspunsul lui Schuchardt, scris nemţeşte, căci tinde a atrage mai cu dinadinsul atenţiunea publicului străin asupra filologiei române, are în vedere mai cu deosebire specimenul nostru de dicţionar etimologic al limbii române, ca partea cărţii cea mai importantă pentru lingvişti, făcându-ne totodată onoarea de a adăuga: ,,Hasdeu’s Scharfsinn und Gelehrsamkeit treten hier in glanzendster Weise hervor”.

„Pătrunderea şi erudiţiunea lui Hasdeu se manifestă în modul cel mai strălucit".
Nu noi vom fi acei care să contestăm autoritatea in philologicis a autorului Vocalismului latinei vulgare, dar totuşi
modesta noastră părere este că nu tocmai părerea amicului său e aceea pe care dl Hasdeu ar trebui s-o citeze.
Pentru ca dl Hasdeu să fie pătrunzător şi erudit, Schuchardt trebuie numit celebru lingvist, Ascoli ilustru, Diez mare.
Argument cu autorităţi, cel mai rău argument.

Din note în fine respiră o vederată animozitate contra dlui Cihac, care, cu toate împunsăturile – permită-ne dl Hasdeu să i-o spunem – a scris totuşi cel dintâi dicţionar comparativ al limbilor romanice luând de temei limba română.
A doua scădere accidentală este, împrejurarea că d-sa a concurat pentru premiul academic cu cartea sa. Ne-am spus deja opiniunea în privirea aceasta. E un rău şi periculos precedent ce se creează acuma, acela a împărţirii de premii între colegi, care ar preface Academia într-un fel de institut de industrie literară, concepţiune ce o are deja dl Pseudo-Ureche.

Cât, despre scăderile esenţiale ale cărţii, ele sunt cele comune tuturor scrierilor dlui Hasdeu și cauzate prin o mare pripire a
judecăţii. Astfel de ex. sentinţa (dintre a.1583-1585) publicată pe pag. 31 ş.c.l. ne inspiră nouă o mare neîncredere şi suntem departe de a trage din ele concluziile întinse ale dlui Hasdeu. Un caz atât de izolat de scriere nu ne-ndreptăţeşte niciodată la generalizări atât de îndrăzneţe ca existenţa cantităţii prozodice în judeţul Muscel, lungimea silabelor fără accent tonic ş.a.m.d.
Un caz izolat rămâne un caz izolat şi, fără a se găsi analogii în alte documente, nu se pot trage din el decât deduceri primejduite.

17 septembrie 1878
 

Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *