S-au scurs 20 de ani de la declararea Independenţei Republicii Moldova. E un bun prilej de a evoca momentele mai dificile prin care am trecut. 

Chiar dacă nu putem afirma că trăim astăzi mai bine şi că suntem fericiţi, ziua de 27 august rămâne pentru fiecare dintre noi o sărbătoare. 

La Şoldăneşti, problema Independenţei s-a pus pentru prima oară la plenarele şi conferinţele comitetului raional de partid (comunist, bineînţeles -, alte partide pe atunci nu aveau dreptul la existenţă!), când Ion Ghilaşcu din Cotiujenii Mari şi alţi câţiva patrioţi susţineau răspicat că direcţia noastră trebuie să fie spre Europa, nu spre Răsărit. Atunci, tare-l mai luau unii peste picior pe Ghilaşcu, dar cu anii, cei care râdeau cel mai mult au devenit „proeuropeni”, s-au făcut şefi, fără să aducă mare folos ţării…

Independenţa noastră a început şi cu marşurile cetăţenilor (pe jos sau cu autocarele, pe motociclete, biciclete şi chiar în căruţe) spre Chişinău, unde se plăsmuia Marea Adunare Naţională din august 1989… Cât entuziasm era în inimile lor, câtă speranţă! Apoi a intervenit un moment tragic, războiul de la Nistru. Cei mai curajoşi bărbaţi au plecat ca voluntari să lupte cu cazacii veniţi de pe aiurea… Şase dintre ei au căzut cu moarte de erou. Îmi amintesc că, în calitatea mea de ziarist, l-am însoţit pe preşedintele de atunci al Comitetului Executiv raional, Vasile Macovei, la câteva înmormântări ale ostaşilor (de nevoie deveniţi ostaşi) omorâţi la Nistru. Sărăcie, lacrimi, bocete, copii rămaşi orfani... Atunci, familiilor îndoliate li s-a promis ajutor, susţinere, cu timpul însă acestea au fost date uitării. Independenţa are un gust amar pentru rudele combatanţilor căzuţi în lupte.

… Azi altă făină se macină la moara istoriei. Alţi „eroi” culeg roadele Mişcării de eliberare naţională. Din Independenţă unii îşi fac capital politic şi financiar. Oare de câţi ani vom mai avea nevoie pentru a ne simţi cu adevărat liberi şi independenţi?

Sergiu Cumatrenco, Şoldăneşti

Pe scurt

Cum poate să fie liberă şi independentă o parte ruptă dintr-un teritoriu întreg, dacă nu este în stare să se întreţină fără susţinere internaţională şi credite externe?

A. Jigău, Cimişlia

De ce nu funcţionează legea?

Au trecut 20 de ani, dar legea în Moldova nu funcţionează. Vă aduc doar câteva exemple. Pe strada Uzinelor stă scris cu litere măşcate: „Кишинев - русский город”. Şi asta în capitala ţării. Oare poliţia nu vede asemenea inscripţii? La magazinele din Chişinău şi nu numai, prima întrebare care ţi se adresează atunci când te angajezi la muncă este: Cunoşti limba rusă? Degeaba ne considerăm independenţi, dacă permitem coloanei a cincea să ne rusifice în continuare. Suntem un popor răbdător şi tolerant, dar ei se folosesc de această blândeţe a noastră în interesul lor.
Din păcate, guvernanţii noştri, de ieri şi de astăzi, nu dau dovadă de patriotism şi îi doare în cot de aceste probleme.

Raisa Rotaru, Chişinău

De 20 de ani se joacă acelaşi spectacol…

În această ţară se joacă unul şi acelaşi spectacol, numai actorii se schimbă din patru în patru ani. De 20 de ani suntem hrăniţi cu minciuni şi promisiuni goale. Dacă parlamentarii de la 1990 se declară eroi, atunci cine sunt eu şi cei aproximativ un milion de compatrioţi care am îngenuncheat în Piaţa Marii Adunări Naţionale, impunându-i pe deputaţii de atunci să voteze Independenţa? Noi, poporul, am votat Imnul „Deşteaptă-te, române!” şi Tricolorul, iar unii actori din parlament au schimbat şi Imnul, şi Tricolorul.

Dumitru Munteanu,
satul Temeleuţi, raionul Călăraşi

Nu pot vizita mormintele părinţilor…

Aş vrea să mă refer la o problemă dureroasă – cea a satelor moldoveneşti, care, fiind acum în componenţa Ucrainei, poartă nume străine. Este şi cazul satului meu de baştină, Chilia, care se numeşte în prezent Cervonnîi Iar”, probabil, după malul de lut roşu al lacului din localitate. Noi, localnicii, nu i-am zis niciodată Malul Roşu, dar ucrainenii l-au rebotezat, încercând să şteargă orice urmă de toponimie autohtonă românească. În raionul Reni, de exemplu, din cele şapte sate existente, cinci sunt româneşti: Anadol, Frecăţei, Cartal, Satu Nou, Barta. Toate denumirile au fost schimbate în Dolinskoe, Limanskoe, Orlovka, Novoselskoe, Plavni. Astăzi nu mă mai pot duce în vizită pe acele meleaguri ale copilăriei, ca să-mi văd mormintele părinţilor sau rudele rămase acolo, Chilia dragă, Dunărea… Termenul paşaportului moldovenesc a expirat de mult, iar pentru cel biometric nu mă ţine buzunarul…

Marin Râgală,
originar din Chilia, locuitor al or. Cupcini, raionul Edineţ

Suntem martorii unui fenomen absurd

Există domenii în care cunoaşterea limbii române trebuie să fie obligatorie. Vorbim despre această necesitate de 22 de ani, de la adoptarea legislaţiei lingvistice. Atunci a fost stabilit şi un termen de însuşire a limbii de stat de către toţi funcţionarii. A fost constituită o comisie de atestare. În acei ani, influenţaţi şi de entuziasmul băştinaşilor, alolingvii studiau limba română. Dar, odată cu venirea agrarienilor la putere, atestarea a fost suspendată. Atunci s-a produs declinul… S-a pierdut interesul românilor basarabeni pentru exprimarea corectă. Intraţi în orice instituţie medicală şi veţi auzi şi astăzi doar „Viorica Mircevna sau „Piotr Ivanovici”…
Acum suntem martorii unui fenomen absurd când, fiind nemulţumit de rezultatele examenului de BAC la limba română, başkanul autonomiei găgăuze cere insistent un nou model de diplomă… Dar ce a făcut başkanul pentru ca predarea limbii române la Comrat să fie satisfăcătoare? Atunci când au cerut autonomie, găgăuzii au argumentat că vor să-şi păstreze identitatea. Şi acum, ce se întâmplă? - ca şi pe timpurile sovietice, predarea se face în limba rusă…

Olga Starţun,
Chişinău

Apropo de parada militară…

Parada militară de Ziua Independenţei va costa 9 milioane de lei de la buget. Probabil, guvernanţii vor să demonstreze cât de puternic şi de prosper a devenit statul nostru în ultimii 20 de ani. Noi, însă, muritorii de rând, percepem altfel Independenţa, o vedem cu foarte multe probleme nerezolvate. Mă gândesc la sutele de bătrâni care au trecut prin calvarul deportărilor comunisto-sovietice, care, nici astăzi, nu trebuim nimănui.
Eu nu am cunoscut ce înseamnă dragostea părintească, deoarece pe mama au ucis-o comuniştii, iar pe tata l-au băgat la închisoare. Nu am putut sta nici cu buneii, pentru că ei au fost duşi în Siberia, iar în gospodăria lor au trebăluit veneticii.

Odată cu proclamarea Independenţei, am sperat că va triumfa dreptatea şi că voi putea obţine ceea ce a aparţinut părinţilor şi buneilor mei. Dar n-a fost să fie. În ultimii 20 de ani, am fost purtată prin 20 de procese judiciare, deşi dreptatea era de partea mea. Am fost recunoscută drept unica moştenitoare a averii buneilor mei, Curtea Supremă de Justiţie mi-a dat câştig de cauză, dar lucrurile stau pe loc şi nimeni nu-mi întoarce ceea ce îmi aparţine. Mereu ni se spune că nu există bani în vistieria statului, dar iată că pentru parada militară s-au găsit. Eu cred că parada putea să mai aştepte, pentru ca oamenii să vină la asemenea manifestări cu zâmbetul pe buze, nu crispaţi de durere.

În ultimele două decenii am fost mereu în rândurile Mişcării de eliberare naţională. În acest răstimp mi-am pierdut soţul, dar am mers înainte. Recent mi-am înmormântat şi fiul, unica mea alinare. Dacă acum 20 de ani aveam nevoie de averea buneilor deportaţi ca să-mi asigur bătrâneţile, acum aş vrea să amenajez mormântul fecioraşului drag. Oare cer prea mult? Oare statul R. Moldova îşi va mai aminti vreodată de foştii deportaţi?

Silvia Gangan,
pensionară, fostă profesoară de matematică