Cezarul din noi

Și nu vedem multe eforturi de a reveni la tradițiile bătrânilor noștri. Să împodobim bradul de Crăciun, să facem daruri tot atunci, să colindăm așa cum se făcea odată. Și acest lucru n-ar conta dacă am merge la biserică, dacă am posti, ne-am ruga, am face milostenie.
Însă toate aceste obiceiuri schimbate nu pot fi puse pe seama – exclusiv – a perioadei sovietice, ci mai degrabă a calendarului scindat, după care moldoveanul serios ține două nașteri, două revelioane și două săptămâni de chefuri.

Dacă nu ținem Anul Nou pe Vechi, ci doar Crăciunul, e mai limpede de ce nu putem aștepta cu bradul și cadoul. Prea multe zile de stat, când alții se bucură. Prea multe sărbători de postit. Și în acest fel Nașterea Domnului iarăși e sărbătoarea noastră și exclusiv a noastră. Nu a creștinătății, nu a obiceiurilor din străbuni, ci a acelui Santa Claus din reclama de la Coca-Cola. A noastră, a fiecăruia în parte. Nu a bisericii, nu a sufletului.
Masă încărcată, haine noi, chef la restaurant (sau nu), întâlniri cu prietenii. Acesta e rezumatul unei sărbători vechi de două milenii, pentru care străbunii noștri se pregăteau cu cinci săptămâni de post, cu spovedanie și împărtășanie, cu candele aprinse la icoane, colinde, rugăciuni, milostenie.

Nu vreau să fiu tristă acum. Și nici să vă întristez pe voi. Dar să dăm cezarului (din noi!) ce e al cezarului și lui Dumnezeu să îi dăm ce e al lui Dumnezeu. Să avem icoana Nașterii Domnului în casă și în suflet. Și chiar dacă n-am postit, chiar dacă n-am ascultat o colindă, chiar dacă sărbătorim pe 25 decembrie sau pe 7 ianuarie, dacă nu avem cum să ajungem la biserică să spunem cel puțin un Tatăl Nostru.
Și să ne amintim frumusețea troparului Nașterii Domnului: „Nașterea Ta, Hristoase, Dumnezeul nostru, răsărit-a lumii Lumina cunoștinței; că întru dânsa cei ce slujeau stelelor, de la stea s-au învățat să se închine Ție, Soarelui dreptății, și să Te cunoască pe Tine, Răsăritul cel de sus, Doamne, slavă Ție.”