Editorial

Dacă nu ar fi, nu s-ar povesti

Dar, fiind cumva din breaslă, nu pot să nu trag şi altfel de foloase. Deci, pentru mine orice eveniment literar e o ocazie să mă întâlnesc cu prieteni vechi şi să cunosc oameni noi. La Iaşi l-am întâlnit pe cunoscutul prozator Cezar Paul-Bădescu. Şi am aflat că romanul său, Luminiţa, mon amour, (Polirom, 2006) va fi ecranizat după un scenariu semnat de autor şi de Călin Netzer. Vă recomand cartea ca să nu intraţi în categoria: nu am citit romanul, dar am văzut filmul.

Cezar Paul-Bădescu a spus la un moment dat că atunci când l-a abordat, cineastul i-a spus: „eu sunt Luminiţa”. Cine citeşte cartea, înţelege imediat această afirmaţie. Oricine se poate identifica parţial sau total fie cu naratorul, fie cu Luminiţa. Şi asta m-a dus cu gândul la cea mai enervantă întrebare posibilă în cadrul unui interviu – aviz jurnaliştilor! – „cât la sută e realitate şi cât la sută ficţiune în cartea dvs.?”. Procentele sunt cele simţite de cititor. De exemplu, Luminiţa îşi ascundea sub bibliotecă sandviciurile pe care ar fi trebuit să le mănânce la şcoală. Ale mele se adunaseră sub dulapul din bucătărie.

Romanul mi-a plăcut foarte mult. Nu citeşti oricând o poveste tristă, dar care să te facă să zâmbeşti. Pentru că povestea e tristă. Drama unei familii tinere de la închegare până la destrămare. Cu toate încercările depuse pentru a depăşi atacurile de panică ale personajului feminin. Fiecare dintre noi se poate identifica fie cu cel dominat de frică, fie cu cel care încearcă să-i fie aproape. Şi asta ne întristează. Însă mai e şi latura care stârneşte zâmbete. Cea în care autorul demitizează tot ce crede omul despre viaţă, dragoste, credinţă – din filme şi cărţi. De câteva ori naratorul chiar îşi imaginează că viaţa lui e un film prost la care cei din cinematograf fluieră nemulţumiţi. Punerea în scenă subliniază ridicolul. Şi zâmbetele cititorului confirmă asta. Însă e evident că rolul lor nu e cel de banc bun, din contra. E un substrat trist despre ce crezi şi ce e. Basmul pe care îl aştepţi de la dragoste sau credinţă se dovedeşte un pumn în stomac.

Partea a treia a romanului, care începe cu povestea căutării lui Dumnezeu, subliniază în multe aspecte (dincolo de furia celui care se simte înşelat) greşelile grosolane ale celor care (cler, în special) au impresia că toţi oamenii au crescut în pragul bisericii. Apoi lipsa unei îndrumări corecte, raportarea la (mult contestatele de teologi) îndreptare de spovedanie, bruscarea credincioşilor, spovedaniile citite, formalismul sec până la urmă – nasc şuvoaie de zâmbete pentru cititori, dar pun sub lupă câteva aspecte care nu ar strica să fie discutate la cursurile facultăţilor de teologie cu viitorii preoţi.

Nu o să vă povestesc cartea în amănunt, însă vă sfătuiesc ca atunci când dintr-o întâmplare sau alta vă cade sub ochi, să nu ezitaţi.

Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *