În ultimul timp, afirmaţiile curioase ale unor politicieni (printre care sunt şi economişti, de altfel) – în particular, cele legate de creşterea datoriei externe şi de pericolele dramatice ale acesteia – par a fi în contradicţie cu consensul politic, dar şi cu realitatea economică. Ultimele date ale Băncii Naţionale arată că datoria publică externă şi a autorităţilor monetare (adică, a instituţiilor financiar-bancare) este mai mult decât satisfăcătoare, chiar dacă a înregistrat o creştere relativă în 2009 şi pentru primele zece luni ale lui 2010. Valoarea acesteia este de puţin peste 1,1 miliarde USD, fiind în creştere cu 30% faţă de decembrie 2009 (circa 777 milioane USD) şi nu cu 42%, după cum au titrat mai multe agenţii de presă.
Ar trebui să facem o distincţie în acest context. Avem datorie publică externă (asta e pe seama sectorului guvernamental) şi datorie externă totală (care cumulează atât arieratele guvernamentale, cât şi cele neguvernamentale). Sigur, datoria de stat externă s-a majorat cu 30%, însă în mare parte creşterea acesteia a fost condiţionată de afluxul de credite de la instituţiile financiare internaţionale şi de la alţi creditori instituţionali, care în ianuarie-octombrie 2010 a constituit aproape 180 milioane USD. În plus, plăţile pentru datoria externă în perioada de referinţă au fost rambursate sută la sută. Raportată la nivelul PIB, datoria externă de stat este puţin peste 20%, fiind un nivel destul de acceptabil, iar datoria externă totală ar fi în jur de 80% din PIB. Mai mult, volumul actual al datoriei externe totale e comparabil cu cel de la sfârşitul lui 2009, ba chiar e ceva mai mic.
Revenind la diferenţierea de mai sus, vom menţiona că peste 70% din datoria externă totală e pe seama sectorului neguvernamental (adică privat), or, sectorul privat se împrumută mai mult ca statul. De fapt, ar exista o explicaţie elementară: sectorul privat este, probabil, mai raţional ca cel public (căci se supune regulilor de piaţă) şi, până la urmă, această datorie are explicaţii naturale. Asta o arată chiar şi statistica: importurile de echipamente tehnologice, de maşini şi aparate sunt tot mai pronunţate ca volum, respectiv, agenţii economici investesc mai mult în retehnologizarea şi modernizarea întreprinderilor, aşteptându-se la profituri mai mari în viitor. Astfel, consider că prea mult se dramatizează acest subiect.
După cum am menţionat mai sus, principalul generator al vitezei de creştere a datoriei externe l-a constituit acordul cu instituţiile financiare internaţionale. Pe durata lui 2010 am fost martorii unei deschideri masive din partea creditorilor internaţionali, iar asta e un lucru foarte bun pentru că oferă mai multă credibilitate, inclusiv pentru investitorii străini care vor să-şi plaseze banii la noi în ţară.
În actuala conjunctură economică era inevitabilă o creştere a datoriei externe, ceea ce nu este lucru neapărat rău. Va deveni într-adevăr ameninţător, dacă va creşte în continuare deficitul bugetar. Acesta din urmă este ca un bulgăre de zăpadă pe care trebuie să-l oprim şi să ne asumăm costurile economice şi sociale, astfel încât să avem deficite bugetare finanţabile. Totodată, însă, această acumulare de datorii este, aparent, un fenomen mondial care a luat amploare ca urmare a crizei. Ţările care se confruntă acum cu probleme derivate din datoria externă (şi implicit presiuni bugetare pentru deservirea acestei datorii) au o datorie publică externă mult mai mare de 100% din PIB, comparativ cu cea pe care o are R. Moldova. Nivelul actual al datoriei externe nu duce la concluzia că suntem într-o situaţie atât de gravă, încât să ne confruntăm cu falimentul. Ceea ce n-a fost cazul Ungariei sau, mai recent, al României care, după ce au redus drastic salariile, nu mai găseau finanţare.
Moldova are astfel o poziţie avantajoasa faţă de alte ţări emergente. Stăm mai bine decât multe alte ţări din Europa (Bulgaria, Estonia, Letonia, Ungaria sau mai recent România, nemaivorbind de Grecia sau Spania). Ne bazăm pe o creştere economică în anii care vin, la un potenţial de creştere de minimum 4%, ceea ce face ca riscul datoriei externe pe termen mediu şi lung să fie scăzut. De fapt, datoria externă nici nu e chiar cel mai relevant indicator ce ar avea tangenţe directe cu competitivitatea externă. Bineînţeles că ar exista nişte limite critice până unde datoria externă ar provoca o potenţială criză economică şi ar agrava competitivitatea externă a ţării. Azi nivelul datoriei externe este încă la un nivel confortabil. Suntem o ţară emergentă şi avem nevoie de finanţare. O ţară ca Moldova nu poate creşte, dacă nu are datorie externă, dar contează foarte mult ca activitatea economică să-şi revină.
Iurie Gotişan,
expert economic
