Astăzi 21 Noiembrie 2017, Marţi - Ultima actualizare la ora 14:52
Abonamente

Editorial 8 Septembrie 2017, ora 05:45

Marime Font

De ce mai sunt la TIMPUL și cum să-l apărăm pe Costică Grigoriță

Până a mă angaja la TIMPUL, n-am lucrat nicăieri mai mult de cinci ani. 

a

 

 
 
Chişinău
Hânceşti
Tiraspol
Chişinău 40 Hânceşti 39 Tiraspol 39
 

Peste tot am cunoscut oameni foarte frumoși și n-am avut alte motive pentru a-mi schimba serviciul în afară de plictiseala de a sta locului.

Era ca și cum aș fi zăbovit într-o cameră prea mult timp, fără să ies deloc afară. De aceea, în 2006, când Constantin Tănase mi-a propus să scriu pentru ziarul pe care-l conducea, pe cât de mult m-am bucurat, pe atât de mult eram convins că în 2011 voi pleca de aici. 

Peste cinci ani

În momentul în care a expirat acest termen, eram prins cu o investigație despre controversatul om de afaceri din nordul republicii Anatolie Tripăduș, care deși era învinuit pe zece capete de acuzare că ar fi preluat prin escrocherie și acte false bunuri în proporții deosebit de mari de la mai multe persoane fizice și juridice, nicio instanță nu se grăbea să-l condamne, permițându-i astfel să-și continue activitatea criminală. Studiind de-a fir a păr toate cazurile cu implicarea acestuia, am ajuns la concluzia că el se bucura de protecția unor cunoscute persoane din justiție și politică. Să fi plecat atunci de la TIMPUL, ar fi însemnat să ies din luptă la mijloc de cale, să fiu aplaudat de toți complicii lui Tripăduș și să mă simt vinovat față de victimele sale, care sperau la ajutorul meu. De aceea mi-am amânat plecarea de la ziar pentru mai târziu. În cele din urmă, nelegiuirile săvârșite de Tripăduș au devenit cunoscute în toată țara și inculpatul a fost condamnat la 15 ani de detenție. E adevărat că, înainte de pronunțarea sentinței, el a fost plasat în arest la domiciliu, de unde nu se știe cum a evadat în România, unde se află până în prezent, dar asta e altă poveste. 

Încă nu încheiasem investigația despre Anatolie Tripăduș, când am aflat că firma „Biotex-com” a lui Oleg Voronin a fost condusă câțiva ani din Cimitirul Armenesc de către un fost bodyguard al fiului președintelui, regretatul Ghenadie Scripcaru. Tot cam pe atunci mi-am dat seama că Valeriu Boboc a fost ucis la 7 aprilie 2009 nu de către polițistul Ion Perju, care, în prezent, este condamnat pe acest dosar, dar căruia i-a fost înaintată învinuirea, cel mai probabil, din cauza unor neînțelegeri pe care le avea cu șefii săi. În asemenea condiții, nu mă puteam plictisi de munca mea. Mi-am zis să fac o excepție și să rămân la TIMPUL încă cinci ani.

Peste zece ani

A trecut ceva timp până când am încercat împreună cu Sandu Tarlev să facem filme de investigații, pornind de la ideea că în ultimii ani, în mass-media, imaginea contează deseori mai mult decât textul. Recunosc că niciodată n-am lucrat la vreun material mai mult decât la cercetarea schemelor de escrocherie imobiliară, în care de regulă sunt prinși oamenii singuri sau cei cu devieri psihice. Atunci am tras concluzia că în țara noastră viața cetățenilor nu contează nici cât e negru sub unghie, dacă moartea lor poate aduce bani în buzunarele unor persoane cu funcții de răspundere. Spre marele meu regret, din cauza unor probleme inclusiv de ordin financiar, am reușit să scoatem la bun sfârșit doar primele două episoade ale serialului documentar „La Hanul Morții”, în care am abordat subiectul în cauză.



Încă un detaliu merită atenție în acest context. Ciudat pare faptul că, exact ca în cazul Tripăduș, când instituțiile de drept au reacționat imediat la un subiect discutat în presă, dar cu toate acestea inculpatul a reușit să fugă de pedeapsă, și personajele principale ale filmului au fost arestate cu mult fast după începutul investigației noastre, fiind mai târziu eliberate. Iar dosarul penal în privința lor este tergiversat ani în șir de către Judecătoria Chișinău, sectorul Râșcani. Din păcate, asta e finalitatea mai multor investigații din presa națională, ceea ce deconspiră un mare viciu al „democrației moldovenești”, și anume că în privința unor infractori se iau doar măsuri formale atâta timp cât aceștia sunt în gura lumii, după care jurnaliștii îi uită, fiind preocupați de alte subiecte, iar inculpații rămân sau revin la libertate.

Peste nu știu câți ani

După „La Hanul Morții”, am încetat să cronometrez TIMPUL. Mă aflu de 11 ani la acest ziar, care împlinește deja 16 ani, și el a început să facă parte din viața mea. Nu știu cât voi mai lucra aici, dar acest lucru nu mă interesează acum. Cea mai mare dorință a mea în calitate de membru al acestei echipe este ca ziarul să nu moară, fiindcă știu câți oameni minunați au depus suflet în el. Ziarul pe hârtie, am în vedere, căci presa scrisă se confruntă cu probleme foarte mari în ultimul timp, de când Internetul a devenit principala sursă de informare pentru majoritatea oamenilor. Aceste schimbări nu pot să ne bucure, în primul rând, pentru că din an în an apar tot mai multe portaluri de știri care publică informații false sau ai căror angajați nu cunosc normele elementare de scriere în limba română. În al doilea rând, orice informație de pe Internet poate să dispară. Am și un exemplu în acest sens. Unele imagini cu documente inedite, publicate acum câțiva ani în cadrul unor materiale de pe site-ul TIMPULUI, nu se înțelege în ce mod au fost înlocuite cu alte fotografii care nu au nicio legătură cu articolele respective. Astfel, dacă un cititor al ziarului poate găsi și astăzi pozele la care mă refer, utilizatorii Internetului nu le mai pot vedea. Iată de ce existența gazetelor este foarte importantă. De bine de rău, ziarul este tipărit pe hârtie, iar ce scrii cu penița nu tai cu bărdița.

În acești 11 ani am avut tot felul de colegi: și foarte harnici, și extrem de lenoși, și interesați de ceea ce fac, și dezinteresați de tot ce-i înconjoară. Intrând însă în echipa TIMPULUI, nimeni nu putea face risipă de timp. Fiecare avea de ales ori să facă jurnalism de calitate, ori să-și găsească o altă profesie. Știu că cei care au plecat și aruncă cu pietre din urmă nu vor fi de acord cu mine, dar fiecare om are dreptul la opinie.

Grigoriță are nevoie de sprijinul nostru

Despre unul dintre foștii noștri colegi aș vrea să amintesc în mod special. Fiindcă, pe de o parte, el are nevoie astăzi de sprijinul tuturor jurnaliștilor din RM, iar, pe de altă parte, nouă nu ne-ar face față să-l ignorăm în situația în care s-a pomenit. Este vorba de fotoreporterul Constantin Grigoriță, căruia bodyguarzii lui Igor Dodon îi interzic accesul la evenimentele organizate de președinte. Motivul este mai mult decât tâmpit. Șeful statului s-a supărat pe Costică, pentru că acesta a îndrăznit la două conferințe de presă să-i pună următoarele întrebări: „Cum poate un președinte de țară să-și ceară scuze de la agresorul care i-a atacat țara?” și „În ce condiții ați obținut creditul de la „Victoriabank”, din care v-ați cumpărat casa, cu numai opt procente dobândă?”. Surprins de cele auzite, pentru a ieși basma curată, Dodon i-a replicat atunci lui Grigoriță că nu e treaba lui, ca fotograf, să pună întrebări... De atunci reprezentanții Serviciului Protecție și Pază de Stat nu-i mai permit lui Costică să intre la conferințele de presă ale președintelui.

Acesta este fără îndoială un caz ieșit din comun într-o societate sănătoasă. Pe Constantin Grigoriță îl cunosc demult și el nu-i  omul care să cedeze, de aceea sunt sigur că va lupta pentru drepturile sale până la urmă. Cu toate astea, cred că ar trebui să-l susținem și noi, colegii săi din toată țara. Și nu cu vorba, ci cu fapta. Am putea să ne solidarizăm cu Costică și să boicotăm toate evenimentele cu participarea lui Igor Dodon, care să rămână doar cu o mână de jurnaliști din presa pe care o controlează. Jurnaliștii ar putea să meargă la conferințele de presă de la președinție, dar să refuze să intre în sală fără Grigoriță. Nu vor avea criză de subiecte, pentru că vor face știri despre protestul lor, care va atrage nestingherit atenția misiunilor diplomatice din țara noastră și ar putea să-l aducă pe Dodon cu picioarele pe pământ. De altfel, Costică se va revolta de unul singur la ușa președinției sub sfruntările arogante ale lui Dodon și Ceban, în timp ce noi îl vom lăuda pe rețelele sociale. Așa nu va avea de câștigat nimeni...

Fiindcă unde-s doi puterea crește, iar noi suntem mult mai mulți și ne lăudăm cu toții că luptăm pentru dreptate, haideți să demonstrăm măcar o dată acest lucru. 

Un articol de: Pavel Păduraru Contactează autorul
blog comments powered by Disqus

Din aceeaşi secţiune

Cele mai noi ştiri de azi


Editorial 17 Noiembrie 2017, de Octavian Țâcu

Experiențe belgiene pentru R. Moldova

Săptămâna trecută (9-11 noiembrie) la invitația eurodeputatei Monica Macovei am efectuat o vizită de trei zile în Parlamentul European și la sediul NATO din Bruxelles.

() Citeşte tot articolul

Editorial 16 Noiembrie 2017, de Pavel Păduraru

Minciuna noastră cea de toate zilele

Când eram adolescent, citeam câteodată în revistele despre VIP-uri interviuri cu oameni cunoscuți. Nu mai țin minte ce ziceau ei, dar un singur lucru îmi atrăgea atenția.  

() Citeşte tot articolul

Editorial 16 Noiembrie 2017, de Moni Stănilă

Programare la Dumnezeu

Se apropie Postul Crăciunului și mă gândesc deja că preoții vor avea mai mult de spovedit. Într-un fel e foarte bine că lumea se împărtășește, dar e extrem de ciudat că o face după calendar. 

() Citeşte tot articolul

Editorial 15 Noiembrie 2017, de Octavian Țâcu

Jurnal de călătorie: Capitala culturii Cucuteni

Ghinionul localităților aflate la răscruci de drumuri este faptul că în graba călătoriilor de a ajunge spre alte destinații, acestea rareori devin loc al cunoașterii profunde și nuanțate. 

() Citeşte tot articolul

Editorial 15 Noiembrie 2017, de Constantin Tănase

Ideea națională a R. Moldova: dezrobirea femeii născătoare de prunci

Întotdeauna îmi aduc aminte cu o durere ce-mi arde toate celulele și cu un nelămurit sentiment de vină, zic, îmi aduc aminte de mama care, cu degetele mâinilor însângerate rodea rufele de tabla aia cu valuri căreia țăranii îi ziceau rusește „doskă.  

() Citeşte tot articolul

Editorial 14 Noiembrie 2017, de Răzvan Munteanu

Rusia este agresivă (și) pentru că se teme

Începând cu 2008, agresivitatea militară a Federației Ruse în vecinătatea sa apropiată a atins cele mai înalte cote, fie că vorbim despre exerciții militare efectuate în scopul de a descuraja elemente externe, fie că vorbim, mai ales, de agresiuni de tipul celei din Georgia,...

() Citeşte tot articolul

Editorial 9 Noiembrie 2017, de Marin Basarab

Scrisoare deschisă din partea unui cetățean care nu vrea să-l demită pe Dorin Chirtoacă

Salutare! Sunt un cetățean al orașului Chișinău care nu va ieși pe data de 19 noiembrie la referendumul pentru demiterea primarului.

() Citeşte tot articolul


 

 



Cele mai citite articole Timpul.md