(Interviu cu Ambasadorul Aurel Preda (foto), preşedintele Asociaţiei Române de Politică Externă, unul dintre cei care, acum 20 de ani, a scris Declaraţia de Independenţă)
 

- Dle Preda, ce vă leagă de Basarabia?
- Am pentru Basarabia aceleaşi sentimente ca şi pentru oricare altă parte a tării mele. Poate ceva în plus, din cauza sorţii triste pe care a avut-o acest pământ care - vorba lui Arbore, deputat în Parlamentul României Mari, - a trebuit să înfrunte, ca o adevărată santinelă de hotar, urgiile venite din imensitatea stepelor estice… Ofiţer de tancuri, tatăl meu, pe atunci maiorul Ion Preda, aflat în garnizoana Chişinău, a trimis-o pe mama să nască la Bucureşti, în apocaliptica vară a anului 1940. M-am reîntors la Chişinău ca diplomat, în anii ’80, apoi la Conferinţa Pactul Molotov-Ribbentrop şi consecinţele lui asupra Basarabiei din 1991 - reuniune ce a marcat 51 de ani de la raptul comis asupra României de imperiile roşu şi nazist, si, desigur, cu ocazia pregătirii proclamării RM.

- Cum s-a întâmplat că, în istorica zi de 27 august 1991, vă aflaţi la Chişinău?
- De fapt, am venit la Chişinău pe 25 august 1991, la cererea prietenului meu Vasile Nedelciuc, cu care colaborasem în timpul Conferinţei privind Pactul Molotov-Ribbentrop. Cu acea ocazie, i-am cunoscut pe preşedintele Snegur, pe deputaţii Vasile Nedelciuc, Valeriu Matei, Alexandru Moşanu, mulţi alţii cu care am colaborat la redactarea documentului intitulat Declaraţia de la Chişinău cu privire la Pactul Molotov-Ribbentrop şi consecinţele lui asupra Basarabiei (de fapt, asupra României). Acea Declaraţie este primul document postbelic, adoptat în cadrul unei Conferinţe internaţionale prin care se condamnă, fără echivoc, Pactul şi se cere lichidarea consecinţelor lui asupra Basarabiei. Probabil, am făcut impresie bună, dacă am fost invitat, câteva săptămâni mai târziu, să ajut la redactarea Declaraţiei de Independenţă…

- Putea fi - sau dacă mai poate fi! - folosit Protocolul adiţional secret la Pactul Molotov-Ribbentrop drept argument pentru reîntregirea noastră?
- În cadrul analizei evenimentelor din 1940, categoric DA, pentru că această înţelegere, încheiată la 23 august 1939, a fost nulă ab initio, fiind contrară principiilor şi normelor Dreptului internaţional, inclusiv a Definiţiei agresiunii... Anexa secretă la Pact o demonstrează cu prisosinţă. De altfel, documentul a fost declarat nul - ce-i drept, după patru decenii de la aplicarea lui în fapt - şi de către unul dintre semnatari, URSS, dar consecinţele lui s-au păstrat numai asupra unei singure victime - România. Cât despre reîntregire, nu e nevoie de argumente din documente străine şi blamabile, ci trebuie căutată în sufletul nostru, al celor din stânga şi din dreapta Prutului.

- Şefii de la Bucureşti au ştiut despre deplasarea dvs. la Chişinău? V-a oferit cineva vreun mandat? Dacă da, nu poate însemna asta că şi Moscova, prin spionii săi la Bucureşti, a dorit declararea rapidă a Independenţei RM, pentru a se evita Reunirea?
- Un diplomat este un ostaş disciplinat, aflat permanent în slujba ţării sale. Mandat nu prea am avut... în scris. Dar nici nu era nevoie, pentru că interesele supreme ale statului sunt şi trebuie să fie în sufletul oricărui diplomat român… Cred şi eu că Moscova era bine informată despre ce se întâmpla la Chişinău şi spun asta deoarece cunosc, din propria experienţă eficacitatea celui mai sofisticat serviciu de spionaj din lume, KGB. E posibil să se fi gândit cineva acolo că independenţa va întârzia unirea Basarabiei cu Ţara. Ştiu cu siguranţa, însă, că „Bucureştiul dlui Iliescu” nu a dorit aşa ceva, echipa sa considerând că e de ajuns ca România să fie primul stat care a recunoscut RM.

- În acei ani aţi fost contactat de către doi deputaţi de la Chişinău cu sugestii privind o posibilă Reunire. Informaţia a părut contradictorie, totuşi. Cum o comentaţi astăzi?
- Confirm aceste contacte. Dar conducerea din acea vreme a României nu a reacţionat pozitiv. A fost însă dispusă, chiar în anul 1991, să semneze cu URSS un Tratat de prietenie şi colaborare, prin care să se recunoască vechile graniţe. Halal români! Noroc că URSS s-a demantelat şi, în consecinţă, Tratatul nu a mai putut fi ratificat.

- Cine mai poate fi considerat coautor al acestui document, căci la Chişinău sunt mai mulţi pretendenţi la calitatea de coautori, dacă nu chiar cea de autori ai Declaraţiei…
- Dacă sunt atâţia pretendenţi la coautorat, acesta este un compliment pe care îl primesc cu plăcere. Înseamnă că documentul a fost bine conceput şi după două decenii, înfruntând vicisitudinea istoriei, este în continuare atractiv şi viabil... Privitor la coautoratul Declaraţiei de Independenţă, subliniez: dl Nedelciuc m-a convocat la 25 august 1991 la Chişinău, dându-mi un telefon acasă. În cadrul discuţiei cu dl preşedinte Snegur, din seara zilei de 25 august 1991, am înţeles importanţa acţiunii politice şi a documentului ce urma să fie elaborat şi supus spre aprobare Parlamentului RM. Am cerut un răgaz de două zile şi m-am ţinut de cuvânt. La elaborarea acestui document istoric a contribuit un număr de cinci-şase personalităţi politice, între care dnii Nedelciuc şi Matei. Modus operandi era că, în mod democratic, participanţii să intervină la discutarea punct cu punct a conţinutului documentului, de la titlu până la ultimul paragraf. Cuvântul final mi-a aparţinut întotdeauna mie, în calitate de jurist şi diplomat cu experienţă, dar şi colegului meu, cu care am venit de la Bucureşti, dl Valentin Stan, în acel timp - şef de cabinet în MAE al domnului Marcel Dinu.

Este bine de reţinut că am „măsurat” personal, cum se spune, cu „şublerul”, diferitele propuneri de text, care veneau de la participanţii la acest efort istoric. Am evitat astfel să folosesc cuvântul „popor”, pe care l-am înlocuit pe tot parcursul Declaraţiei cu cuvântul „populaţie”, pentru că, spre deosebire de ideologii Moscovei şi prozeliţii ei de la Chişinău, cred că este vorba despre unul şi acelaşi popor - poporul român. În final, am folosit o singură dată cuvântul „popor” în contextul Declaraţiei de Independenţă, dar am adăugat exigent, în strânsă şi corectă legătură cu realitatea, că actul independenţei are loc „în spaţiul devenirii sale istorice şi etnice”. Nu e prea greu, mai ales pentru Moscova, să deducă despre ce SPAŢIU e vorba - România şi poporul român de la Nistru până la Tisa, cum ne-a lăsat ca testament marele nostru poet Mihai Eminescu.

Documentul astfel elaborat a fost gata la 26 august 1991, la ora 18.15, şi a fost prezentat de mine, personal, după dactilografiere, preşedintelui Parlamentului, dlui Alexandru Mosanu, care l-a aprobat fără comentarii (păstrez şi eu o xerocopie a acestui document -V.Ş.). Am propus - şi dl preşedinte Mircea Snegur a fost de acord - ca documentul să fie supus aprobării unei Mari Adunări Populare. Care s-a şi produs la 27 august 1991...

- Parcă aud deja reacţiile moldoveniştilor de la Chişinău - „iată, şi Declaraţia de Independenţă a fost scrisă de un român!”…
- Acestor „moldovenişti”, care dau dovadă de un păgubos „patriotism local”, le-aş spune, invocând învăţămintele istoriei, că înclinaţia lor nu duce nicăieri şi, mai ales, produce necazuri propriilor susţinători. Istoria a demonstrat acest lucru... Declaraţia de Independenţă din 27 august 1991 nu a fost opera unor străini, ci tot a unor români. Şi nu contează dacă ei au fost de la Chişinăul de pe Bâc sau de la Chişinăul de pe Criş. Important e ca documentul să reflecte interesul şi instinctul naţional al Basarabiei.

- Ce implicare aţi avut în pregătirea Tratatului de bază cu Ucraina, soldat cu concesii grave în detrimentul României şi al românilor din Cernăuţi, Transcarpatia şi Odesa?
- Am refuzat, ţinând seama de cursul negocierilor, să particip la încheierea acestui ruşinos Tratat, prin care România a capitulat necondiţionat, în timp de pace, în faţa Ucrainei. S-au adus prejudicii şi RM, prin recunoaşterea vechii graniţe dintre URSS şi România (pe porţiunea Ucrainei), pentru că i-a răpit acesteia, fără a o consulta, calitatea de riveran la Marea Neagră, ca urmare a înglobării unei părţi a Basarabiei de Sud în RSS Ucraineană în 1940 (linia Kalinin) şi recunoaşterea acestei graniţe de România independentă, prin semnarea la staţiunea Neptun, în anul 1997, a Tratatului mai sus menţionat. De cine? De un semi-basarabean, fostul preşedinte Emil Constantinescu.

- Dar în disputele privind Insula Şerpilor, urmate de modesta victorie diplomatică legată de acest litigiu, aţi avut vreo implicare?
- În faza discuţiilor pe această temă, în calitate de director al Direcţiei juridice şi a Tratatelor din MAE de la Bucureşti, am contribuit decisiv la elaborarea mandatului delegaţiei române în anii 1994-1995. Din păcate, ca de obicei, în ultimii ani, lovitura a venit de la cine nu te aşteptai, şi anume - de la ex-ministrul de Externe, Adrian Severin care, în cadrul negocierilor cu ucrainenii pentru încheierea Tratatului politic de bază, a recunoscut, brusc, că Insula Şerpilor aparţine Ucrainei, cerând ca această precizare să fie inclusă în textul Acordului conex. Ucrainenii au chefuit, după aceea, toată noaptea la Ambasada de la Bucureşti. Şi aveau motiv - era un dar neaşteptat... Astfel, pe parcursul celor 24 runde de negocieri care au urmat şi care au premers procesului de la Haga (şi chiar la proces), nu s-a mai pus problema posesiei acestei insule, de vreme ce Severin o dăruise Kievului, ci doar împărţirea echitabilă a platoului continental din jurul ei. Cred, totuşi, că rezultatul procesului de la Haga nu a fost modest, ci mulţumitor, iar membrii delegaţiei române, care mi-au fost „învăţăcei”, s-au achitat de misiunea încredinţată.

- Revenind la Chişinău şi aniversarea de mâine, v-a mulţumit cineva pentru contribuţia la elaborarea, acum 20 de ani, a Declaraţiei de Independenţă?
- Nu era nevoie de aşa ceva. Mi-am făcut datoria de român şi de diplomat. Dar accept şi voi accepta, cu mare plăcere, orice invitaţie care mi se face de a reveni la Chişinău.

- Vă mulţumesc din suflet pentru efortul dvs. la elaborarea acelui frumos Proiect de epocă, pentru care am votat cu ambele mâini şi pe care l-am semnat de două ori...

Vasile Şoimaru,
deputat în Parlamentul Independenţei Republicii Moldova