Carte

Despre dragoste se poate vorbi şi aşa

De mult nu am mai citit nişte texte erotice atât de copleşitoare. Fără a utiliza un limbaj tranzitiv, direct, explicit, aceste poezii au darul de a te mişca. Strategia literară pe care o adoptă poetul e de-a vorbi despre naşterea dorinţei, despre carnea încinsă, despre întâlniri amoroase, senzualitate, flirt, lascivitate, lubricitate, atingeri erotice, îmbrăţişări şi, nu în ultimul rând, despre actul sexual în sine într-un limbaj aluziv, indirect, alegoric, metaforic, metonimic, simbolic, dar nu liricoid şi lacrimogen, ci mai degrabă ironic, adică, într-un limbaj în mişcare, viu, dinamic, aflat într-o continuă schimbare şi într-o permanentă inflamare, care nu doar ascunde şi învăluie într-un mister aţâţător, ci şi comunică, mai ales, naşterea pulsiunilor hormonale („când am vibra cu/ toate părticelele din/ noi am/ lăsa coarnele afară şi/ tu ai curge ca o şoaptă în / cochilia mea”) şi zvâcnirile feromonilor iubirii, cum ar spune poetul Alexandru Muşina, care îmi place foarte tare. Aparent, poemul Voci în grădina uitată este o poveste despre cum se ară şi se seamănă câmpul primăvara, dar, de fapt, în subtext doseşte fel de fel de imbolduri erotice: „S-au îndoit seminţele se cer semănate/ A veni badea cu plugul/ De-ai trece bade de-ai veni pe la noi că eu sunt ca o grădină de arat/ atât de tare îmi este setea încât mi se usucă şi plugul…”.

Nu altceva se întâmplă şi în poemul Preludiu la seara de mâine care e unul dintre cele mai încinse şi distinse din carte. Scris într-o cheie postmodernă, poemul e şi grav, dar şi ironic, totodată. E un cântec al iubirii, dar e un cântec cu zâmbetul în colţul gurii, mai mult sau mai puţin persiflant. Ironia chifteşte de peste tot, dar nu e o ironie şfichiuitoare, ci e una care toarnă şi mai tare gaz pe focul atracţiei erotice. Ca să nu credeţi că vreau să vând struguri viticultorilor, am să vă dau şi câteva exemple: „Şi tastatura ta cât e de fină/ nu mi-aş lua mâna de pe ea/ câte-o săptămână/ Hai dă-mi acces la punguţa ta/ să introduc dischetul/ mai sus mai jos/ Ah în curând prin vinele tale o să pulseze/ fiorii softului Windows…”. Poemul avansează pe două registre. Pe de o parte, e o relatare despre munca la computer, dar pe de altă parte e un foarte frumos poem despre contopirea amoroasă. Doar că toate atributele corporalităţii poetul le înlocuieşte cu cele care ţin de mecanismele computerului.

Bunăoară, zice la un moment dat – „cum mai vibrează procesorul!/ cu tot hardul parcă-mi arăţi/ cât mi-ai dus dorul…” – şi cu toţii înţelegem că nu despre procesor şi nu despre hard e vorba în aceste versuri, ci despre anumite părţi ale corpului iubitei, după cum în versurile care încheie poemul („Curând va veni programatorul/ terminatorul dracului/ cine l-a mai proiectat/ dormi frumoasa şi/ multimegabaitica mea copilă/ fie-ţi dulce recuperarea/ mâine seara/ badea va pune la încercare/ un soft/ nou”) e clar că substantivul soft numai soft nu înseamnă. Despre dragoste se poate vorbi şi aşa, parcă vrea să ne spună poetul. Se poate vorbi foarte pătimaş, se poate vorbi arzător, se poate vorbi cu toată intensitatea posibilă şi fără a face trimiteri la fiziologie. Datorită acestui fapt, iubirea pe care o cântă nu e mai puţin credibilă. Totuşi, am avut şi o părere de rău citind cartea, iar regretul pe care l-am avut e că nu toate textele de acolo erau despre dragoste.

Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *