Dar de când au monopolizat instituţiile statului, „partidele agaţă-tot” au început treptat-treptat să depindă de subsidiile acordate de către stat. Participând la putere, aceste partide au început să se topească în structurile statului, devenind însuşi statul. Puterea a devenit nu un scop, ci sensul acţiunii lor. Astfel are loc „confiscarea statului”, care e pus să funcţioneze nu în scopul binelui societăţii, al binelui comun, ci în interesul privat al unui grup restrâns. Membrii acestui gen de partide, cu mici excepţii, nu mai sunt oameni din diverse pături sociale, cetăţeni simpli, ci diverşi demnitari şi personaje care au funcţii în stat. Aşa apare un nou model de partid: partidul clasei politice, numit de Peter Mair şi Richard Katz „partidul-cartel”. Acesta nu mai reprezintă masa de alegători, ci doar pe cei de la putere, clasa politică. Am impresia că, atunci când au scris despre apariţia acestui model în Occident, cei doi teoreticieni s-au inspirat din modelul politic românesc – căci, de ceva vreme, modelul „partidului-cartel” face furori în politica românească.
Tendinţa-cheie a „partidului-cartel” e dezvoltarea reţelei administrativ-birocratice, care e legată de modul de utilizare a resurselor administrative şi de consolidarea intereselor sociale în jurul instituţiilor Puterii. Şi se creează mecanisme prin care interesele unui număr tot mai mare de straturi sociale depind de aceste instituţii… Ceea ce tehnic se cheamă „partidul Puterii” creează „structuri ale Puterii”, care se extind de la reţelele birocratice elementare până la structuri socio-profesionale. Nu întâmplător, când are loc schimbarea de putere, se schimbă nu numai funcţionarii publici, şeful instituţiilor publice, ci şi directorul de spital sau uneori chiar portarul unei şcoli. Astfel, aceste reţele funcţionează perfect ca „structuri ale Puterii”…
„Partidul-cartel” este o nouă etapă în evoluţia sau, mai degrabă, degradarea vieţii politice româneşti. Politicianul „partidului-cartel” se îndepărtează tot mai mult de alegător, el fiind interesat nu de un anume proiect politic, ci de venirea la putere şi de utilizarea ei în propriul interes. Partidele mari încep să se combine, indiferent de situaţie, de ideologii şi de animozităţi politice pentru a rămâne în sfera puterii. „Partidele-cartel” nu pot fi outsider-ii Puterii, pentru că ele sunt funcţionale numai când sunt la putere. În astfel de sisteme, partidele sunt în opoziţie doar formal, ele colaborând armonios cu cei aflaţi oficial la putere, mai ales când e vorba de redistribuţia fondurilor, a resurselor sau a posturilor… Care sunt riscurile unui astfel de sistem? Pe lângă faptul că trăim într-un stat monopolizat de un grup mic de interese care mimează democraţia şi care produce o economie de piaţă de tip „crony capitalism” sau, cum a fost botezat la noi, „capitalism de cumătrie”, în rest, nimic nu e „grav”. Problema gravă, după cum se vede, este faptul că interesele şi nevoile majorităţii nu se intersectează prea des cu nevoile acestui mic grup care a confiscat statul. Analiştii susţin că efectele modelului „partidului-cartel” pot fi şi mai grave. Fie pot apărea partide populiste care combină perfect tehnicile „partidului-cartel” cu cele ale „partidului agaţă-tot” şi devin „partide ale întregului popor” (vezi cazul Rusiei), fie pot apărea partide radicale de dreapta, care încearcă să rezolve în stilul lor specific multele probleme nerezolvate de „partidul-cartel”.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
