Astăzi 21 Noiembrie 2017, Marţi - Ultima actualizare la ora 14:52
Abonamente

Interviu 24 Septembrie 2017, ora 13:00    Din editia print

exclusivINTERVIU cu Maestrul Eugen Doga: „Umblam cu degetele sângerânde pentru că exersam câte 10-12 ore pe zi”

Marime Font

Până la vârsta de 80 de ani, ilustrul compozitor Eugen Doga a fost decorat cu cele mai înalte distincții: Ordinul Republicii, Ordinul Steaua României în grad de comandor, Artist al Poporului din URSS și Omul secolului XX în SUA. Mai bine de jumătate de veac faima sa a ieșit cu mult în afara granițelor țării noastre, el devenind unul dintre cele mai sonore nume din lumea muzicii.  

Cu toate acestea, maestrul a avut o copilărie cu multe lipsuri. A suportat foame. A trăit ororile celui de-al Doilea Război Mondial. La început de cale, umbla cu degetele sângerânde pentru că exersa la instrument ore în șir. Astăzi însă frica sa cea mare este să nu-și dezamăgească admiratorii. Constată cu uimire că este mai iubit la Moscova, decât la Chișinău, și nu poate să-și explice de ce... Chiar dacă se bucură de recunoștința întregii lumi, în R. Moldova se simte ignorat. Cu ocazia împlinirii a 16 ani, de la apariția primului număr al ziarului TIMPUL, am realizat un interviu cu distinsul muzician.      

„Tristețea a fost un element important în viața mea”

- Dle Eugen Doga, deşi ați fost singur la părinți, ați avut o copilărie destul de dificilă. Ce amintiri vă leagă de acea perioadă?
- Atunci a fost dificil atât din punct de vedere politic, cât și material. Mama, tot timpul, se afla pe câmpurile colhozului, care, de fapt, era o robie. Avea norme exagerate, iar, dacă nu le îndeplinea, risca să ajungă după gratii. Mergeam și eu cu ea la prășit, dar eram mic și nu făceam mare lucru. Atunci țara era pașnică, dar se pregătea de război… Eu am apucat practic toate evenimentele importante ale secolului. Chiar și acum văd foarte clar zilele dinainte de război, când erau organizate foarte multe mitinguri. Atunci ni se zicea că nu există Dumnezeu și noi credeam. Tatăl meu a fost luat pe front și nu s-a mai întors...

- Acea perioadă să vă fi influențat că peste ani, chiar și în cântece de dragoste, aveți note de tristețe?
- Acea perioadă m-a format pe mine. Tristețea a fost un element important în viața mea și niciodată n-am ascuns acest lucru. Foametea a fost organizată artificial. Mai întâi au golit toate hambarele colhozului, iar după aceasta au început să umble pe la casele oamenilor. Îmi amintesc când un cetățean îmbrăcat în uniformă sovietică, cu automatul la piept, a mers după mama peste tot până când ea a scos toate grăunțele din casă. Mama plângea, dar el mergea cu arma din urmă. Foametea a fost de groază.

- Şi cum ați reușit, efectiv, să rămâneți în viață?

- Oamenii mureau ca muștele. S-a ajuns şi la momentul când nu avea cine înmormânta victimele foametei. Toți erau extrem de slăbiți. Mai ales că majoritatea bărbaților puternici nu s-au mai întors de pe front. Localnicii adunau lucruri de prin casă şi mergeau să le vândă în Ucraina, ca să primească în loc un pumn de grăunțe. Pentru a ajunge acolo, mama se ascundea în tren, printre lemne și cărbune. Ne salva și pădurea, pentru că acolo găseam măcriș, fel de fel de rădăcini și urzică. Pe lângă faptul că oamenii nu aveau ce mânca, s-au majorat impozitele. Pentru faptul că cineva sădea un copac, trebuia să plătească, chiar dacă acesta încă nu dădea fructe. Prin urmare, lumea nici nu prea sădea nimic. Era pur și simplu vandalism social și politic. Tocmai în anul `59 a fost o roadă bună și oamenii au reușit să-și refacă un pic viața.

„Eu plângeam afară, iar mama - în casă”

- Chiar şi în aceste condiții, ați reușit, totuși, să ajungeți la Chișinău. Când ați înțeles că vreți să faceți muzică?
- Am venit în Chișinău împreună cu alți trei băieți din sat. Aveam 14 ani. Primul loc unde am ajuns a fost sectorul de miliție. Eram mititei, iar eu eram cel mai mic dintre ei, pentru că n-am crescut până la 11 ani din cauza sărăciei. Ne-au luat la miliție pentru că eram singuri, fără părinți. Ne-au eliberat spre seară. Apoi am mers la școală, iar paznicul nu ne-a lăsat să intrăm pe teritoriu și am dormit noaptea pe scări, în cinci. Eram noi, patru băieți, și „drujoc” - un cățel negru cu o pată albă sub gât. Eu eram desculț.

- ... adică, desculț?

- La noi era firesc ca vara să umblăm desculți. Toată lumea mergea așa. Acum realizez că acea practică era anevoioasă, dar adevărul e că nici nu prea aveam cu ce să mă încalț și am umblat desculţ până aproape de prima zăpadă. Atunci mama mi-a cumpărat niște ciubote de cauciuc, pe care mi le-au furat și iar am rămas cu picioarele goale.



- La școala de muzică aţi fost acceptat de la prima încercare?
- Ne-a examinat directorul școlii, un domn foarte cumsecade pe care-l chema D. Gherșfeld. Aveam țărână sub unghii, dar el m-a așezat la pian și se pare că m-am descurcat, pentru că am plecat acasă, însă peste o vreme am primit aviz că am fost acceptat. La începutul anului, toți plecau la studii, dar eu nu m-am dus pentru că mama nu avea bani nici de drum, nici de mâncare, şi nu avea cu ce să mă îmbrace. Eu plângeam afară, ea plângea în casă și zicea: „N-am avut noroc să învăț și nici copilul nu are”. Peste trei luni, nu știu ce a făcut mama, dar a găsit cu ce să mă trimită la Chișinău și am început studiile. Profesorii s-au uitat la degetele mele și au zis că sunt potrivite pentru violoncel. Primul „onorariu” l-am primit încă în timpul școlii după ce am cântat la o nuntă. Nu mi-au dat bani, dar am fost servit cu o ciorbă – erau timpuri grele.

- Acum școala, pe ale cărei scări ați petrecut acea noapte de vară, vă poartă numele.

- Da, e Școala de Muzică „Eugen Doga” de pe strada Vasile Alecsandri.

„Umblam cu degetele sângerânde pentru că exersam câte 10-12 ore pe zi”

- Printre profesorii dvs. s-a numărat şi italianul Pablo Giovani Baccini, despre care ați spus de-a lungul timpului că v-a influențat viața profesională într-o măsură foarte mare…
- Noi îi ziceam Pavel Ivanovici Bacinin, dar de fapt el era Pablo Giovani Baccini. Am studiat cu el violoncelul doi ani și jumătate, zilnic, de la ora șase dimineața până la opt, când începeau lecțiile, conform orarului. Umblam cu degetele sângerânde, pentru că exersam câte 10-12 ore pe zi. Așa s-a întâmplat că tot acest Pablo Giovani era dirijorul orchestrei la radio. Din anul trei la conservator, m-a invitat să cânt în orchestră. Am colaborat acolo pentru prima dată cu Maricica, o tânără artistă, care ulterior a devenit cunoscută în toată lumea ca Maria Bieșu.

- Atunci a fost punctul de cotitură când ați înțeles că da, asta e calea mea?
- Eu până acum nu sunt sigur că asta e calea mea. Mie mi să dă ușor tot de ce mă apuc și cred că, dacă aș fi ales altceva, aș fi făcut față. Acum, pur și simplu, nu am timp să încerc să mă manifest într-un alt domeniu. Școala dă doar cheia spre cunoștințe , dar trebuie singur să găsești lacătul. Punctul de pornire a fost totuşi cântecul „Belîi gorod” („Orașul alb”), pe care l-a interpretat Sofia Rotaru. Această lucrare ne-a adus ambilor recunoștința publicului larg. Asta m-a ajutat să cuprind întreg spațiul sovietic, pentru că, de-aş fi rămas doar în spațiul moldovenesc, nu cred c-aș mai fi răsărit.

- Aveți locuințe și la Chișinău, și la Moscova. Unde lucraţi mai mult?
- Și aici, și acolo, unde am timp și liniște. În zilele noastre e greu cu liniștea, mai ales cu cea psihologică. Am citit în filosofia chineză un lucru curios. Cică, dacă ai nimerit în râu contra sens, nu încerca să-i schimbi cursul, dar studiază-l și înscrie-te în el. Asta fac și eu.

„De Ziua Independenței au preferat să aducă ruși”

- Într-un interviu din anul trecut, ați declarat că „de mine își amintesc din cinci în cinci ani, și nu ca să vadă ce am mai creat, ci pentru a-mi număra anii.” Să înțeleg că simțiți o lipsă de atenție?
- Am vorbit atunci. Azi se mai schimbă lucrurile. Eu eram gata să mă închidă cineva undeva, să stau și să creez, pentru că există atât de multă muzică nescrisă și păcat că așa și va rămâne. Am lucrări care prind praf, pentru că nu sunt solicitate de mai mulți ani. Asta se întâmplă la noi și eu desigur că mă întorc cu fața spre Orient ori Apus, unde operele mele sunt mai solicitate. Nici acolo nu mă duce nimeni în brațe și nici nu mă așteaptă cu talgere de aur, dar acolo viața se mișcă. Aici, din păcate, este mocirlă. De Ziua Independenței n-au fost capabili să cânte moldovenii?! Au preferat să aducă ruși, care au plecat de aici cu saci de bani. Acesta a fost un scuipat în sufletul nostru.

- Ați fi acceptat să cântați gratuit în Piața Marii Adunări Naționale de Ziua Independenței?

- Probabil, dacă am fi fost cu adevărat independenți…

- Nu suntem?
- Independență absolută nu există în lume. Avem armată străină pe teritoriul nostru, despre ce fel de independență discutăm? Spațiul informațional nu cred că ne aparține nici măcar pe jumătate. Presa prorusă este foarte influentă. Unde mergi, peste tot ți se răspunde în rusă. La universități sunt grupe unde se predă în rusă. Nu înțeleg de ce este permis acest lucru. Limba este principalul unificator și ea se numeşte la noi română.

- Recent scriitorul Ion Druță a declarat că aici oamenii vorbesc limba moldovenească.

- Cred că avea în vedere graiul moldovenesc. Druță e scriitor, iar eu sunt muzician și cunosc mai bine muzica. Știu numai că în 1965 dumnealui vorbea despre limba română.

„Europa nu are nevoie de niște prăpădiți”

- Discuțiile astea despre limbă sunt la fel de contradictorii ca și cele despre Unire. Cum credeți, în 2018, la cei 100 de ani de la Marea Unire, ar putea să se reunească cele două state românești?
- Nu va fi Unire într-o asemenea stare a lucrurilor și punctum. Această idee merge pe cale greșită. Nu spun asta pentru că sunt contra, dimpotrivă susțin acest lucru. Din păcate, mass-media de limbă română este amorțită. Sunt câteva instituții de presă și în rest nimic. Modul de abordare trebuie schimbat și lucrurile se vor orienta în direcția corectă. Unirea, mai întâi de toate, trebuie începută aici, la noi. Europa nu are nevoie de niște prăpădiți.

- Igor Dodon a fost ales de către popor. Ce părere aveți despre acțiunile sale de când a preluat funcția de șef al statului?
- Un singur lucru știu. Pe el l-au votat toți găgăuzii și, din câte se pare, el doar pentru ei lucrează. Eu sunt dator să-i respect funcția, pentru că așa au dorit oamenii, dar aș fi recunoscător dacă ne-ar respecta și dânsul. El provoacă tensiune în societate prin declarațiile nechibzuite pe care le face. Nu respectă poporul.

„Aș vrea să aud vocea președintelui referitor la creația mea”

- Dacă președintele v-ar invita la un dialog, ați accepta?
- Nu văd de ce n-aș face-o! Am putea vorbi despre problemele care ne privesc. Ar fi mult mai corect să stăm civilizat la o masă, decât să ne aruncăm replici acide în presă.

- Ați fi de acord ca Igor Dodon să vă decoreze cu o distincție de stat?

- El le-am primit deja pe toate, aici… (râde). Premiul nu-l iau de la președinte, dar din numele statului. El este doar cel care îl înmânează, nu-l dă din buzunarul său. Aș dori să aud vocea președintelui referitor la creația mea și a colegilor de breaslă. Pentru un artist e important să fie apreciat la el acasă.

- Cât de mult contează aprecierea lui Igor Dodon, dacă aveți recunoașterea lumii întregi?
- Se pare că el totuși apreciază creația subsemnatului, dacă a folosit în unul dintre spoturile sale muzica mea. A făcut-o printr-o persoană terță, iar, când am aflat cine era beneficiarul final, am rupt contractul.

„Mă tem de momentul când cineva ar putea părăsi concertul dezamăgit”

- Am citit undeva că, din anul 1983, nicio lucrare de-a dvs. nu a fost cumpărată în R. Moldova. Iar din cele 27 de CD-uri lansate, niciunul nu a fost produs şi vândut aici…
- Este adevărat. Aici ai pus degetul pe rană. Câte ceva a făcut Primăria Capitalei, mulțumesc, dar nu a fost pentru comerț. Nimeni, din păcate, nu-și pune întrebarea: din ce oare trăiește artistul ăsta? În loc să scriu muzică, eu sunt nevoit să merg să susțin concerte. Astea mă ajută să câștig bani, ca să am din ce trăi. Sunt sume modeste, nu primesc saci de euro, la fel ca interpreții străini care vin la noi. Slavă Domnului că lumea nu s-a dezamăgit și ascultă muzica mea. Eu tot timpul mă tem de momentul când cineva ar putea părăsi dezamăgit sala de concert.

- Spuneaţi într-un interviu: „Mă întristează, când sunt ignorat. Ignoranța pentru mine este mai rea decât critica. Atunci când ești criticat, înseamnă cel puțin că ești urmărit, că le pasă oamenilor de tine și de muzica ta.” Ați simțit acest sentiment pe propria piele?
- Ignoranța este foarte dureroasă. Când eşti criticat, înseamnă că exiști, iar când eşti ignorat, înseamnă că mori. Nu zic că prefer să fiu criticat, dar constat acest lucru. Iată, spre exemplu, există publicații de limbă română la noi, în R. Moldova, în care zeci de ani numele meu nu a apărut niciodată. Mă miră acest lucru. Nu-i pot înțelege.

„Pavajul pe strada Doga e pus ca pentru cai, nu pentru oameni”

- În Chișinău aveți o stradă care vă poartă numele. Cum apreciați această decizie a autorităților, căci se știe că majoritatea personalităților au parte de această onoare doar după ce se trec din viață?
- Mi se pare ceva absolut normal. Nu trebuie să aștepți moartea omului, ca să-l cinstești în acest fel. Ar fi bine să se bucure de această onoare în timpul vieții. După moarte chiar nu mai contează. După logica dată, și aplauzele pentru evoluțiile la concerte trebuie să vină după moarte. Cred că asemenea gesturi trebuie făcute la timpul potrivit.

- Vă plimbați des pe strada pietonală care vă poartă numele?
- Merg pe acolo uneori și lucrările nu mi se par bine executate. Pavajul e pus ca pentru cai, nu pentru oameni. Am vorbit cu autoritățile s-o amenajeze corespunzător. Pe strada denumită în cinstea unui muzician trebuie să fie chioșcuri de muzică și saloane de cărți, iar în localuri să cânte melodii reprezentative.

- Am auzit muzica dumneavoastră în transportul public. Pe rețelele sociale oamenii scriau despre asta cu entuziasm...
- Pentru mine contează ca melodiile mele să fie ascultate de cât mai multă lume. Am peste 27 de CD-uri și am compus muzica pentru mai bine de 200 de filme. De ce ele să nu fie cunoscute? Toate cuvintele frumoase, care se vorbesc, se referă la muzica pe care am scris-o zeci de ani în urmă. Creațiile noi, din păcate, sunt mult mai puțin cunoscute.

„Ce polițist s-ar fi apucat să caute discurile lui Doga?”

- E și cazul valsului „Gingașa și tandra mea fiară”, care a răsunat la Jocurile Olimpice de la Soci în iarna anului 2014. Ați declarat ulterior că nici nu ați fost invitat acolo și nu s-a apropiat nimeni de la noi să vă strângă mâna. Cât de mult contează aceste lucruri, când valsul a fost ascultat de miliarde de oameni în toată lumea?
- La Jocurile Olimpice din 1980, am fost invitat și am stat la câțiva centimetri de Brejnev. În 2014, la ceremonia de deschidere din Soci, a fost premierul de atunci Iurie Leancă, care nici nu s-a ridicat să se mândrească că, la un asemenea eveniment, răsună muzica din țara sa. În Rusia sunt 2600 de compozitori, dar a fost ales anume valsul „Gingașa și tandra mea fiară”. Despre faptul că nu m-au invitat acolo, ce să zic? Când ai noștri au revenit acasă, nimeni nu m-a sunat să-mi spună câteva cuvinte frumoase. M-au felicitat doar prietenii de la Moscova.

- Știu că, în 2015, vi s-au furat 1500 de discuri de vinil. Era colecția încă din vremea studenției, pe care ați purtat-o peste tot…
- Cred că furtul a fost executat la comandă, pentru că au fost luate doar discurile de vinil. Atunci se făcea reparație la mine în casă, dar nu cred că muncitorilor le trebuia muzică clasică. Acum fiecare disc de acolo costă bani enormi, pentru că era o colecție impresionantă.

- Ați apelat la ajutorul poliției?

- Ar fi trebuit, de fapt, dar ce polițist de la noi s-ar fi apucat să caute discurile lui Doga. (râde)

„Dacă nu este cântat și citit, creatorul din om moare”

- În unul dintre numerele precedente ale TIMPULUI a apărut un articol despre situația dificilă în care s-au pomenit oamenii de cultură din R. Moldova. Mulți trăiesc la limita sărăciei. De ce am ajuns la o asemenea stare?
- Cei care creează trebuie susținuți de stat. Autoritățile ar fi bine să comande lucrări noi pentru fiecare sezon teatral sau muzical. Dacă nu este distribuit, cântat, citit, respectiv apreciat, creatorul din om moare. Creația este un organ viu. Păcat că statul este atât de indiferent față de oamenii de creație. Nu mai vorbesc și de pensiile mizere.

- Vă văd dezamăgit de inacțiunile statului. V-ați gândit vreodată să preluați o funcție publică?

- Am avut multe propuneri. În 1989 mi s-a propus funcția de ministru al Culturii, încă în perioada sovietică. Pe mine nu mă interesează chestiile astea. Eu mă ocup de creație. Ori mă dedic muncii o sută de procente, ori nu mă dedic deloc. Nu împart creația și, din cauza asta, a suferit și suferă familia mea. Nu pot să le acord suficient timp persoanelor dragi, chiar dacă îmi doresc acest lucru foarte mult. Creația și dragostea sunt de gen feminin, iar femeile sunt egoiste.

- Cum vi se pare ziarul TIMPUL la cei 16 ani pe care-i împlinește?

- Felicit ziarul cu această frumoasă aniversare! Mă mândresc pentru că ați preluat ștafeta de la Eminescu. Chiar dacă nu sunt un cititor permanent, când am timp, îl răsfoiesc cu mare interes. Aș vrea să văd autori cinstiți față de sine și față de cititori. Să aveți curaj să spuneți lucrurilor pe nume! 

Un articol de: Dorin Galben Contactează autorul
blog comments powered by Disqus

Din aceeaşi secţiune

Cele mai noi ştiri de azi


Editorial 17 Noiembrie 2017, de Octavian Țâcu

Experiențe belgiene pentru R. Moldova

Săptămâna trecută (9-11 noiembrie) la invitația eurodeputatei Monica Macovei am efectuat o vizită de trei zile în Parlamentul European și la sediul NATO din Bruxelles.

() Citeşte tot articolul

Editorial 16 Noiembrie 2017, de Pavel Păduraru

Minciuna noastră cea de toate zilele

Când eram adolescent, citeam câteodată în revistele despre VIP-uri interviuri cu oameni cunoscuți. Nu mai țin minte ce ziceau ei, dar un singur lucru îmi atrăgea atenția.  

() Citeşte tot articolul

Editorial 16 Noiembrie 2017, de Moni Stănilă

Programare la Dumnezeu

Se apropie Postul Crăciunului și mă gândesc deja că preoții vor avea mai mult de spovedit. Într-un fel e foarte bine că lumea se împărtășește, dar e extrem de ciudat că o face după calendar. 

() Citeşte tot articolul

Editorial 15 Noiembrie 2017, de Octavian Țâcu

Jurnal de călătorie: Capitala culturii Cucuteni

Ghinionul localităților aflate la răscruci de drumuri este faptul că în graba călătoriilor de a ajunge spre alte destinații, acestea rareori devin loc al cunoașterii profunde și nuanțate. 

() Citeşte tot articolul

Editorial 15 Noiembrie 2017, de Constantin Tănase

Ideea națională a R. Moldova: dezrobirea femeii născătoare de prunci

Întotdeauna îmi aduc aminte cu o durere ce-mi arde toate celulele și cu un nelămurit sentiment de vină, zic, îmi aduc aminte de mama care, cu degetele mâinilor însângerate rodea rufele de tabla aia cu valuri căreia țăranii îi ziceau rusește „doskă.  

() Citeşte tot articolul

Editorial 14 Noiembrie 2017, de Răzvan Munteanu

Rusia este agresivă (și) pentru că se teme

Începând cu 2008, agresivitatea militară a Federației Ruse în vecinătatea sa apropiată a atins cele mai înalte cote, fie că vorbim despre exerciții militare efectuate în scopul de a descuraja elemente externe, fie că vorbim, mai ales, de agresiuni de tipul celei din Georgia,...

() Citeşte tot articolul

Editorial 9 Noiembrie 2017, de Marin Basarab

Scrisoare deschisă din partea unui cetățean care nu vrea să-l demită pe Dorin Chirtoacă

Salutare! Sunt un cetățean al orașului Chișinău care nu va ieși pe data de 19 noiembrie la referendumul pentru demiterea primarului.

() Citeşte tot articolul


 

 



Cele mai citite articole Timpul.md