Timpul Liber

Luăm sau nu un copil mic cu noi la înmormântare

Pe lângă multe alte gânduri și întrebări (multe fără răspuns) pe care mi le-am pus în ultimele zile, una foarte grea pentru mine a fost despre cum îi spun copilului despre moarte. Și dacă iau sau nu copilul cu mine la înmormântare.

Nefiind nici pe departe cu capul limpede, ba dimpotrivă, am întrebat și-n dreapta și-n stânga, și, desigur, opiniile au fost împărțite. Dar, acum, după ce totul s-a stins, cred că nu există o regulă. Cred că fiecare părinte face cum crede și cum simte că-i mai bine pentu copilul lui.

Noi am considerat că Sophie trebuie să știe la 4 ani ai ei ce se întâmplă când un om moare. Și, în ciuda faptului că are numai 4 ani, a fost decizia ei dacă vine sau nu la înmormântare.

Nu am folosit prea multe figuri de stil când am vorbit despre moarte, am spus, în mare, adevărul. Dar am încercat să pară cât mai puțin dramatic. I-am spus că Tataie a fost foarte grav bolnav, ceea ce știa deja, pentru că era acolo când l-a luat ambulanța. Și că medicii nu l-au mai putut face bine și a murit.

Bineînțeles, de aici au venit multe întrebări. Am încurajat-o să ne întrebe absolut tot ce vrea. I-am spus că e normal să fie tristă, și noi suntem. Și va mai vedea mulți oameni triști.

Prima ei întrebare a fost dacă Tataie se va întoarce, așa cum a înviat Iisus. Învățase despre Înviere la grădiniță. I-am explicat că nu, că nimeni după ce moare nu se mai întoarce. I-am explicat cum corpul oamenilor nu mai funcționează după ce mor, că noi ne luăm la revedere de acel corp și apoi, în tradiția noastră, îl ducem la cimitir, acel loc unde putem merge atunci când ni se face dor, să punem flori și lumânări.

M-a întrebat dacă atunci când punem flori și lumânări îl mai vedem pe Tataie, i-am spus că nu. Nu-l vom mai putea vedea niciodată, dar că păstrăm amintirea lui în inimioara noastră atât timp cât simțim noi.

M-a întrebat dacă se duce la îngeri. Eu nu-s religioasă și nici nu cred în viața de apoi. Dar în astfel de momente nici măcar eu nu pot accepta că omul drag din viața noastră a dispărut pur și simplu. Și eu vreau să cred că spiritul lui există cumva, nici nu contează cum și unde. Și cred că și pe ea a ajutat-o să creadă că s-a dus la îngeri. Am răspuns cu DA.

O luăm sau nu la înmormântare? Ne-a frământat mult întrebarea asta. Primul impuls a fost un NU categoric. E prea multă și prea puternică tristețea pentru un copil. E prea crunt totul. Apoi, într-una din nopțile albe, am căutat răspunsuri. Studii, ce spun psihologii, ce spun alți părinți.

Și ne-am gândit că Tataie nu e un străin. Nu e tatăl meu biologic, e mai mult de atât. E omul care m-a crescut și mi-a purtat de grijă mereu. Care m-a cărat în cârcă ani de zile. Și, tare important, cel care care se juca fără să stea pe gânduri cu Sophie și verișoara ei. Ori de câte ori era cazul. Fără să pună altceva pe primul loc. Așa că am întrebat-o pe ea ce simte și ce vrea să facă.

I-am explicat că sunt foarte mulți oameni triști, care plâng. Unii plâng foarte tare pentru că sunt foarte supărați că nu-l vor mai vedea.

A zis că vrea să meargă dacă stăm mereu cu ea. E firesc, avea nevoie să se simtă în siguranță. I-am repetat aproape obsesiv că oricând nu se mai simte bine, că oricând o supără ceva, poate să ne spună și să plece cu mine sau cu tati. Mi s-a părut foarte important să nu se simtă obligată să stea acolo. La fel cum mi s-a părut important și să nu-i interzic să meargă dacă ea își dorește să meargă. I-am spus de mai multe ori că poate întreba orice, nicio întrebare nu este greșită. Și nimic din ce simte nu este greșit, poate vorbi cu noi orice.

Da, fix asta am făcut. Am lăsat un copil de 4 ani să decidă dacă merge sau nu la înmormântare. Iar noi i-am fost alături în decizia ei. Dacă a fost tristă? Da, a fost, e perfect normal. Dacă a plâns? Da, a plâns. Și noi cu ea.

A văzut că tristețea face parte din viața noastră și că trebuie să găsim tăria să trecem peste ea oricând, orice ar fi. Ne-a văzut și ne-a simțit triști. Încă din prima clipă. Când am primit vestea cruntă era lângă mine. Primul impuls nu mi l-am putut controla, a fost șocul prea mare. Și prima ei reacție, spontană, a fost să mă ia în brațe strâns. Copiii noștri ne simt tristețea, mie una mi se pare greșit să-i mințim. Da, suntem atenți la ce spunem și cum spunem pentru că lucrurile astea rămân. Da, încercăm să nu-i izbim cu suferința noastră. Dar nu-i mințim. Cred că de la noi învață și faptul că trebuie să trecem și peste cele mai mari greutăți, că viața merge mai departe. Copiilor nu le e frică de moarte, nouă ne este și noi le transmitem frica noastră.

Și un lucru pe care sper să-l învețe mai bine decât mine este să prețuiască viața. Așa cum e ea. 

fricidemamici.ro

Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *