Şi acum îmi amintesc un refren: „De ziua ta, mămico,/ În dar ţi-am adus inima/ Şi crede-mă, mămico,/ Un dar mai frumos nu se putea!”. Astăzi îmi răspund singură: ba se putea, o maşină de spălat.
Cele mai dese amintiri din copilăria mea, şi cred că a noastră a tuturor, e mama aplecată ba peste cada din baie, ba peste lighean, spălând haine. Celelalte amintiri sunt din bucătărie. Sau eventual de la sapă. Sigur, e vorba de mama, aşa că îmi amintesc cu drag. Şi mulţumesc lui Dumnezeu că în familia mea se respectau duminicile, aşa că îmi pot aminti şi anumite ieşiri la grătar cu finii sau cu alţi prieteni de familie. Acolo e şi mama. Închid ochii şi o văd. Dar nu făcând plajă sau bând un pahar de bere, ci făcând împreună cu fina salata ori pregătind carnea. Nici măcar după ce toţi ne-am săturat nu îmi amintesc de mama şezând. Adună masa, spală la pârâul mic de la Valea Izvorului paharele, farfuriile, cuţitele. Însă voi spune că există totuşi o amintire cu mama şezând pe iarbă, cu o privire mulţumită şi cu o bucată de cozonac în mână. Pe care aproape o frământă cu degetele, nu ştiu de ce, aşa face ea. E pauza de masă luată la pusul sau scosul cartofilor. În momentele respective până şi mama face o pauză.
Sigur că mamele rămân doar cu acel cadou minunat despre care vorbea cântecul: inimile noastre. Şi dacă avem un tată bun, nişte flori de ziua lor. Însă noi avem multe dorinţe pentru ele: să fie fericite, să nu mai muncească aşa de mult, să fie mulţumite de noi, să trăiască mult.
De aceea tot acest scandal legat de modificarea Legii 332 mă face să îmi pun câteva întrebări absolut legitime: politicienii noştri sunt născuţi în eprubetă? Oare doamna Buliga nu şi-ar fi dorit ca mama dumneaei să nu fie obligată să spele „pelincuţe”? Oare chiar consideră că mamelor le ajung inimile fiilor?
Mamele din zilele noastre pleacă să muncească în străinătate. Aşa că atunci când ele vor sta aplecate să spele podelele unor străini, copiii nu le vor vedea şi nu vor avea aceleaşi amintiri pe care le avem noi. Ei îşi vor aminti o femeie aproape necunoscută, cu o voce extrem de familiară, coborând din autocar cu genţi mari.
Cred că în ziua în care mi-ar sta în putinţă să schimb o lege, care ar dezavantaja mămicile, n-aş putea suporta privirea mustrătoare a mamei, şi – probabil – bătaia bine meritată pe care mi-ar aplica-o surorile mele, care sunt deja mămici. Nu, nu m-aş mai duce acasă. N-aş mai privi în ochi copiii ale căror mame ar lucra „la Italia”. Fiindcă eu ţin minte şi azi câtă suferinţă am avut când mama a fost câteva săptămâni în spital. Şi nu fiindcă era bolnavă, eram prea mică să înţeleg, ci fiindcă îmi era foarte dor de ea. Tata avea grijă de noi cum trebuie. Ne spăla, ne îmbrăca, ne aducea bomboane. Dar mie, cea mai mică din familie, îmi era dor de mama. Căutam cămaşa ei de noapte şi o miroseam. Chiar la un moment dat am agăţat-o la fereastră, m-am dus în faţa blocului şi le spuneam tuturor vecinilor care treceau pe acolo: „Uite, s-a întors mami!”.
Din cauza acestor amintiri cred că cei care au tăiat din indemnizaţii nu au nici mame, nici ruşine.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
