Însă unele lucruri devin atât de deplasate, încât nici nu îi mai vine omului să pomenească despre ele. Așa mi s-a întâmplat zilele trecute când am asistat la o discuție despre sfârșitul lumii. Nu una simplă, ci cu trimiteri, cu date, cu citate, cu „dovezi”. Există filme documentare de câteva ore ce „analizează” profeții și profeți de tot felul.
Până la urmă nici nu contează când va veni sfârșitul lumii. Credeți că dacă am ști data s-ar schimba ceva în inimile noastre? Cine are de înfăptuit binele, o face, iar cine nu – nu. Probabil că dacă ne-ar asigura cineva că sfârșitul lumii va fi chiar mâine, la noapte ne-am ruga cu disperare, dar numai din frică. În adâncul nostru am fi tot cei care suntem acum. Fiindcă pocăința trebuie să fie mod de viață, nu program de disperare.
Cât de mult ne îndepărtăm de credință crezând că ne apropiem! Prin aceste obsesii, prin preocupări superficiale, goale, inutile. Exact ca grija multora de obiceiurile popii. Și de fapt la fiecare dintre noi stă liniștită Biblia în raftul bibliotecii. O deschidem? O citim? Fiindcă acolo avem toate răspunsurile, inclusiv cel legat de sfârșitul lumii. Iisus ne spune limpede că nimeni nu știe ceasul, de aceea ne îndeamnă să priveghem și să ne rugăm.
Însă omul, spre uimirea mea, ignoră spusele lui Dumnezeu, lui Iisus Hristos, și se gândește că poate afla acest ceas despre care i se spune în Evanghelie că nu este descoperit. O altă ciudățenie legată de preocuparea pentru sfârșitul lumii, e sfârșitul nostru. De vreme ce vom muri, fără să știm când, poate chiar mâine, de ce ne-ar mai preocupa atât de mult ziua sfârșitului iminent al lumii?
Să fim mai degrabă preocupați de ziua în care vom răspunde pentru faptele noastre, despre ceea ce facem pentru o viață bună (și mai lungă!) a lumii, decât de alte învățături, conspirații, rătăciri.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
