Actualitate

Mihai Volontir: Da, Doamne, mintea moldoveanului cea de pe urma!

Mihai Volontir este unul dintre marii nostri artisti si nu are nevoie de laude. Astazi, fiind ziua de nastere a Domniei Sale, ii spunem „La multi ani!”. A rotunjit, nici mai mult, nici mai putin – 75 de ani! Sa ne traiesti, maestre

 

– Ce faceti acum, maestre Mihai Volontir?

– Ce sa fac? Traiesc.

– Cum traiti?

– Imi joc rolurile. Mai montez cate un spectacol, producandu-ma, astfel, si in calitate de regizor.

– E vorba de spectacolul „Trei crai de la rasarit”, o comedie muzicala dupa o piesa a lui B. P. Hasdeu, la care am semnat regia, scenariul si adaptarea muzicala.

– De mult lucrati la acest spectacol?

– Din ianuarie curent, cu mici intreruperi.

– Aveti si vreun rol aici?

– Pana acum, jucam in spectacolele pe care le montam, iar in prezent – nu. Am sa joc mai tarziu, cand va veni timpul.

– Atunci, cine joaca in acest spectacol?

– Toata trupa teatrului.

– Asteptati pe cineva anume astazi, de la Chisinau, am in vedere.

– Nu stiu. S-ar putea sa vina mai multi, dar personal nu am invitat pe nimeni.

– Dar la filmari mai sunteti invitat, participati?

– Ia spune-mi tu, cand m-ai vazut ultima data pe micul ecran?

– Nici nu mai tin minte.

– Acum face cine vrea filme. Daca ai bani, fa si tu un film si sa ma iei si pe mine. Imi dai vreo 30 mii de euro pe zi si vin la filmare.

Atat de putin?

– Dar cat ai dori?

– Pe la Chisinau cand mai treceti?

– Am fost. De doua ori, in anul curent.

– Cum veti marca jubileul de astazi?

– Nu m-am pregatit in niciun fel. De altfel, niciodata nu mi-am sarbatorit ziua de nastere. Directorul, Anatol Racila, a luat initiativa in mainile sale, zicand: „Hai sa facem ceva pentru Volontir!”. Si face ceva acolo, dar eu nu stiu nimic. Eu, repet, nu mi-am sarbatorit ziua de nastere, decat doar in cadrul colectivului si cel al familiei. Pentru mine, aceasta este o zi obisnuita.

– Stiu ca aveati doi frati in Romania. Andrei Volontir a fost dirijor la Teatrul liric din Brasov, iar Ion – artist in acelasi colectiv…

– Nu mai sunt printre noi. Pe Andrei, razboiul l-a prins la o scoala de muzica din Sibiu. Fratele Ion era elev la Scoala de meserii din Rezina. Intr-o noapte, toata scoala a fost evacuata peste Prut. Elevii care au ramas au fost dusi la minele de carbuni din Donbas. Timp de vreo 18 ani, n-am avut nicio veste de la fratii mei. Abia prin 1957, unii dintre cei plecati in Romania au prins sa vina in ospetie pe la rude. Fratii mei nu puteau veni, fiindca purtau un alt nume de familie, adica, cel adevarat – Volintir. Aici, noi devenisem Volontir. Trebuia sa demonstram cu martori ca acestia sunt fratii mei si feciorii tatalui meu, Ermolae Melentie Volontir.

– Cand i-ati vazut ultima data?

– Atunci cand au fost la Chisinau.

– Pe fratele dvs., Andrei, l-am cunoscut cand a venit in capitala….

– Da, a fost in cadrul Sarbatorii „Limba noastra cea Romana”.

– Cum credeti, se va schimba vreodata ceva in viata culturala, cea social-politica sau vom stagna si dupa 5 aprilie 2009?

– Ar trebui sa se schimbe si, inainte de toate, in cultura, in arta.

– Acum, nu avem nici ministru al Culturii…

– Si ce folos daca l-am avea? Parca cel care a fost era ministru? De aceea l-au si dat jos. Dar cel care a fost pana la Artur Cozma, parca a facut ceva? N-avem Minister al Culturii. Nu sunt nici critici de teatru. O doamna scria intr-un ziar – „Nu stiu ce s-a facut cu Volontir, nu-l mai aud de atatia ani de zile!”. Ce sa-i raspund? Eu traiesc. In acesti ani am facut spectacole, am jucat in ele, dar ea nu stie unde sunt. Sa vina sa vada ce face Volontir aici, la Balti. Esti, spre exemplu, la Chisinau. Cat e a trage o fuga pana la Balti?

– De la Ministerul Culturii vine cineva in capitala nordului?

– Dar cine sa vina? Acolo nu e nici un critic de teatru. Uniunea Criticilor de Teatru a disparut, pe toti i-au alungat, nu stiu ce fac ei. Dar avem spectacole. Este o revista la Uniunea Teatrala din Moldova. Pentru ea Teatrul din Balti nici nu exista. Nu-l vad nicaieri. Despre Teatrul din Balti nimeni nu pomeneste un cuvant. De ce n-au grija de noi? Unde e Baltiul? In Cehia, Slovacia, Tatarstan sau Kargazstan? Sau e aici, in Moldova. Il avem pe Pavel Proca aici, la Balti, dar si el scrie numai despre teatrele din Chisinau, nu despre noi. Il intreb de ce si imi raspunde – „Nu-mi plateste nimeni!”. Lui ii plateste doar Teatrul municipal „Satiricus”.

– Presedintele UNITEM-ului va viziteaza mai des? Poate solutioneaza el aceasta problema…

– Am discutat, vine la fiecare premiera a spectacolelor mele.

– Ce ati mai montat in ultimii ani?

– Am vreo zece spectacole montate, in ultimele doua figurez doar ca regizor. Sanatatea nu-mi permite sa joc in scena. Ma gandesc ca in acesta voi juca, atunci cand ma voi simti mai bine. Deocamdata, insa, umblu toata ziua cu injectiile in buzunar. De insulina nu ma despart niciodata. Am suportat doua interventii chirurgicale la Sankt Petersburg, una la Chisinau, iar acum trebuie sa mai am una. Daca imi va da Dumnezeu zile, bine, daca nu…

– Dar unde veti fi operat?

– Inca nu stiu. M-as duce la Sankt Petersburg, daca as avea in buzunar o mie de euro.

– Spuneati intr-un interviu anterior ca toata lumea va numeste Budulai. Astazi cum va numesc admiratorii?

– Pentru mine este o onoare sa port numele eroilor mei. Candva eram numit Ion Nebunul (cel din „Napasta” lui Ion Luca Caragiale), prin anii ’70 – Mihai Cantemir (dupa rolul omonim din filmul „Dimitrie Cantemir”), acum – Budulai.

Putini actori au un asemenea privilegiu. Ii cunosc doar pe doi – pe marele actor roman Gheorghe Vasiliu, care a purtat pana la moarte numele de Gheorghe Vasiliu-Berlic, si pe Veaceslav Tihonov, alias Stirlit.

– Credeti intr-o schimbare de mentalitate a moldovenilor?

– Eu as zice altfel: Da, Doamne, mintea moldoveanului cea de pe urma! Cand va avea omul de lucru in tara lui, s-ar putea intampla si aceasta schimbare de mentalitate. Din pacate, generatiile care vin au crescut, practic, fara parinti. Sa ne uitam la tineri. Parintii le trimit bani din Italia, Grecia etc. si ei platesc pentru diploma, cate 100 de euro pentru examene. Parintii se spetesc muncind la negru, iar cei ramasi acasa risipesc totul pe consumul zilnic. De aceea, moldovenii au cam ajuns la sapa de lemn…

– Va multumesc pentru interviu si va doresc multa sanatate!

 

Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *