Opinii și Editoriale

Oare vor moldovenii război?

Ei nu au vrut război nici atunci când, în 1420-1421, otomanii au atacat Moldova, iar domnitorul nostru Alexandru cel Bun a fost nevoit să-și apere porturile maritime de invadatori. Nu l-au vrut nici atunci când au dat năvală tătarii, peste câteva zeci de ani, iar domnitorul nostru Ștefan al III-lea a respins atacul la Lipinți (Lipnic). Aceste confruntări nu au fost înscrise în vreo carte a biruințelor noastre, ci în cartea amară și searbădă a pierderilor noastre. A pierderii brațelor care țin în mână plugul, la câmpie, și dârjaua, la deal și la munte. A pierderii picioarelor care străbat câmpiile necuprinse ale ținuturilor de la mărgioară și dealurile domoale ale văii Prutului și Siretului sau munții dalbi și semeți ai văii Bistriței Trotușului și Milcovului.

În sfârșit, a pierderii inimilor care au bătut și bat pentru Moldova. Pentru brațul lui înarmat dar, mai ales, pentru inima lui, Ștefan al III-lea a fost numit de moldoveni „Ștefan Vodă cel Bun și Bătrân”, iar după moartea sa un cronicar de peste Nistru, Jan Długosz, i-a spus „ille Magnus” (Marele), supranume pe care l-au preluat, mai apoi, toți românii, iar cel mai bun domnitor al Moldovei a ajuns, astăzi, Ștefan cel Mare și Sfânt, având statui și busturi în toate orașele moldovenești și fiind recunoscut drept mare și sfânt chiar și în orașul pe care l-a ocupat de mai multe ori ca să-și impună propriii favoriți la domnia țării vecine, București. S-a întâmplat în 2006, atunci când românii l-au ales pe moldoveanul Ștefan cel Mare să fie cel mai mare român. L-au ales, de bună seamă, nu le-a dictat nimeni să facă asta, pentru că au trimis mesaje de telefonie mobilă, cu suprataxă, în cadrul unor emisiuni televizate pe care Televiziunea Română le-a numit „Mari români”.

Nu toate faptele sale, însă, au fost chiar sfinte. Ștefan cel Mare a încercat, în 1462, să ocupe cetatea Chilia, stăpânită de domnitorul Valahiei, Vlad al III-lea Basarab, moștenită de la tatăl acestuia, Vlad al II-lea, cavaler al Ordinului Dragonului al Sfântului Imperiu Roman. Se întâmpla la cinci ani după ce, în 1457, Vlad al III-lea l-a făcut pe fugarul Ștefan, victima ucigașului tatălui său și unchiului său drept Petru Aron, domn al Moldovei trimițând propria sa armată să-l susțină. În timpul asediului, o schijă dintr-o ghiulea de tun l-a rănit pe Ștefan cel Mare la picior, atrăgând moartea sa peste mai puțin de 42 de ani, într-o epocă în care oamenii încă nu știau despre septicemie sau penicilină. Lui Vlad al III-lea, poporul său i-a zis „Țepeș” și Drăculea, fiul „Dracului”.

Faptul că acest lucru s-a întâmplat în 1462 nu l-a oprit pe același Ștefan zis „Cel Mare”, care, pe semne că o mai fi prins la minte între timp, să-i întoarcă lui Vlad Țepeș datoria, restaurându-l la domnie în 1476, cu oștire moldovenească. Nu i-a oprit nici pe românii din 2006, atât pe cei din Moldova (Valahia Mică), cât și, probabil, pe cei din Muntenia (Valahia Mare), ba chiar și pe cei din Transilvania și București, să-l declare pe Ștefan al Moldovei drept cel mai mare român.

O parte din urmașii lui Vlad Țepeș s-au stabilit între satele Tochile Răducani și Sârma, aflate în actualul raion Leova al Republicii Moldova, în valea Prutului, moșia lor numindu-se, din secolul XVI, Drăculești. Le-a fost dată de nepotul lui Ștefan cel Mare, Ștefan cel Tânăr. Poate, ca să răscumpere vina ilustrului său bunic față de tatăl lui Radu Drăculea, Vlad Țepeș. Poate, în semn de respect față de stră-străbunicul său, Alexandru cel Bun, care se înțelesese bine și colaborase în alianța europeană anti-otomană cu domnul țării vecine și prietene, străbunicul vasalului său, Mircea cel Bătrân.

Iar nouă, moldovenilor de astăzi, războiul nu ne-a trebuit și nu ne trebuie. Vorbele cronicarului moldovean Miron Costin, consemnate de cronicarul moldovean Ion Neculce: „Suntem noi moldovenii bucuroși să să lățască în toate părțile cât de mult, iar peste țara noastră nu ne pare bine să să lățască”.

Pe 20 aprilie, românii marchează 178 de ani de la nașterea celui mai bun conducător de stat din istoria din toate timpurile a poporului român, Maiestatea Sa Carol I, Regele Românilor.

Iar noi, moldoveni deci români, nu ne putem decât declara în continuare dorința de pace, însă fără a sta în fața nimănui cu capul plecat pe care nu-l vede soarele, iar pe cale inevitabilă de consecință, îl taie și sabila mai devreme sau mai târziu.
Pentru că asta-i muzica ce ne place nouă.
 

Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *