Din acest motiv femeia cu greu a acceptat să vorbească cu noi rugând să fie schimbate numele.
Până la vârsta de cinci ani, părinţii şi sora mai mare îl percepeau pe Aurel drept un copil normal, uneori cam prea zbânţuit şi alintat. E drept că nu prea înţelegeau clar ce vorbeşte, dar li s-a spus că alţi copii încep a vorbi mai greu şi au probleme până după clasele primare cu pronunţia.

Oameni pentru care viaţa pare să nu aibă sens

Acum însă sunt momente când pentru Aurel, la vârsta de 20 de ani, lumea din jur parcă nu ar avea niciun rost. Tot ceea ce face în astfel de clipe e să ţipe, să alerge fără sens, să se învârtă în jurul pomilor, să deschidă şi să închidă poarta privind lung spre trecători. În astfel de momente, Aurel parcă deţine o putere fizică enormă.

Până la moartea tatălui, Aurel a fost dus la diferite controale şi investigaţii atât în Republica Moldova, cât şi la Iaşi, în România. Medici, psihologi, psihiatri şi preoţi au căutat cu toţii să înţeleagă ce e cu băiatul?! Aceştia veneau de fiece dată cu păreri diferite: că nu judecă bine, că are „boala neagră”, că a ajuns aşa pentru că este un blestem asupra familiei, şi, în cele din urmă, medicii l-au diagnosticat cu oligofrenie (boală psihică caracterizată prin nedezvoltarea sau oprirea din dezvoltare a funcţiilor intelectuale).
Mama lui Aurel mărturiseşte că băiatul ar fi frecventat numai clasele primare în sat. „Chiar dacă era mai mare de ani, a mers cu o verișoară mai mică într-o clasă. Am vrut să prindă măcar ceva, să aibă măcar cunoştinţele elementare, dar situaţia se înrăutăţea şi mai mult şi n-am mai continuat școala”, spune doamna Ana.

Un copil-„legumă”…

Astfel, medicii i-au compătimit pe părinţi ani la rând, le-au zis că copilul lor va fi ca o „legumă" toată viaţa şi le-au sugerat să-l ducă la Internatul pentru copii cu dizabilități din Hâncești, într-un fel, să scăpăm de „o povară", spune cu lacrimi în ochi doamna Ana. „A stat Aurel acolo cam vreo jumătate de an, iar ca să-l liniştească atunci când era agitat, îi dădeau medicamente puternice după care el nu mai reacţiona nici într-un fel, aşa că am hotărât că e mai bine să îl ţinem acasă, lângă noi. Personal, m-am speriat ce condiţii am văzut în internat, e mai bine ca fratele meu să fie în familie, astfel noi ştim ce mănâncă, ce bea, nimeni nu se comportă rău cu el ”, a adăugat Dorina, sora mai mare a lui Aurel.

După moartea tatălui, băiatul a devenit parcă mai liniştit, crizele de agitaţie se manifestă mai rar ca în copilărie, iar dacă cei apropiaţi îndeplinesc munci agricole, Aurel e gata să îşi încerce şi el puterile în acest sens.

Stereotipuri şi prejudecăţi

Din cauza naivităţii, a ciudăţeniilor şi a problemelor de atenţie, Aurel chiar şi acum riscă să fie luat în bătaie de joc de unii copii sau chiar maturi, fapt care pe el nu îl deranjează, dar familia zilnic este supusă stereotipurilor şi prejudecăţilor.

Dorina are acum copiii ei, chiar dacă fratele ei e „un pic mai diferit” (după cum spune ea), ei nu-i este frică să lase copiii cu Aurel, ba din contra, deşi există o diferenţă de vârstă, Aurel preia unele deprinderi din îndeletnicirile nepoţilor, devenind parcă mai liniştit.
Dacă ar putea da timpul înapoi, atât mama, cât şi sora lui Aurel ar opta pentru o terapie la domiciliu cu specialişti în domeniu, astfel ca Aurel să înveţe să îşi analizeze singur propriile emoţii şi comportamente. Conform spuselor asistentului social din localitate, acest lucru însă rămâne a fi doar o utopie pentru această familie, mai ales că nici în raionul în care trăiesc aceştia, nu tocmai în sat, nu există specialişti în domeniu, toţi fiind plecaţi la munci peste hotare.

Munca – potenţial de supravieţuire

„Dacă ar avea un îndrumător sau pe cineva alături, eu cred că copilul meu ar putea şi lucra măcar ceva, că el aşa fizic e sănătos şi poate, dar în ţara noastră nu se face nimic pentru aceşti copii. Cum să te descurci cu o pensie de 620 lei?!… Şi mai spun la ştiri că vin atâţia bani din Europa pentru persoanele cu dizabilităţi, dar unde ajung aceştia?!”, ne întreabă indignată mama băiatului.

Referitor la angajarea în câmpul muncii a persoanelor cu dizabilităţi mintale, Nicolae Beşliu, Manager Servicii de Suport pentru Familie din cadrul Keystone Moldova, a specificat că în funcţie de gradul de dizabilitate şi de IQ-ul fiecărei persoane, o parte dintre persoanele cu dizabilităţi mintale pot fi angajate în câmpul muncii. Aceşti oameni pot lucra la diferite întreprinderi specializate, îndeplinind activităţi necalificate, operaţiuni simple precum ar fi: aranjarea pe rafturi a produselor; măturător; munci agricole etc., ei se descurcă destul de bine, doar că au nevoie de sprijin şi susţinere în dezvoltarea lor profesională. Persoanele cu dizabilităţi mintale trebuie să fie ajutate să îşi asume şi ele roluri valorizante, ca acestea să le aducă viaţa cât mai aproape de normalitate.

Prevederile Convenţiei ONU

Conform juristului Centrului de Asistenţă Juridică pentru Persoane cu Dizabilități, Ion Cibotărică, articolul 12 al Convenţiei ONU privind Drepturile persoanelor cu dizabilități recunoaşte că persoanele cu dizabilităţi beneficiază de aceeaşi capacitate juridică ca şi alte persoane în toate aspectele vieţii, iar statele semnatare ale acestui document trebuie să ia măsuri în vederea incluziunii sociale a persoanelor cu dizabilități. Amintim că Republica Moldova a ratificat Convenţia sus-numită la 9 iulie 2010.

Acest articol este realizat de Centrul de Asistenţă Juridică pentru Persoane cu Dizabilităţii, cu sprijinul financiar al Fundaţiei Soros-Moldova / Programul Egalitate şi Participare Civică. Opiniile exprimate aparţin autoarei şi nu reflectă neapărat poziţia Fundaţiei.