După cum era şi de aşteptat, Moscova s-a supărat rău pe Decretul emis de preşedintele interimar Mihai Ghimpu prin care ziua de 28 iunie a fost declarată Ziua comemorării ocupaţiei sovietice. Furia Rusiei este, însă, ipocrită şi disproporţionată. Ministerul de Externe şi Duma de Stat de la Moscova au calificat Decretul ca fiind un element al unei campanii politice planificate îndreptată împotriva parteneriatului moldo-rus, o interpretare pseudoistorică a cauzelor şi rezultatelor celui de-al Doilea Război Mondial, o încercare de a distorsiona istoria comună a poporului rus cu cel moldovenesc, o acţiune chemată să distrugă actualele mecanisme de menţinere a stabilităţii în regiunea transnistreană.

Ministerul rus de Externe şi-a exprimat, totuşi, speranţa că abordările pragmatice vor prevala în rândul autorităţilor R. Moldova şi al liderilor Alianţei pentru Integrare Europeană. Probabil, ca abordările pragmatice să aibă izbândă la Chişinău, declaraţiile respective au fost urmate de anunţul Serviciului sanitar rus cu privire la interzicerea importului a 18 partide de vinuri moldoveneşti (102 mii de sticle), pe motiv că în vinuri a fost găsit Dibutil - o substanţă periculoasă pentru sănătatea cetăţenilor ruşi, mai ales, când aceasta este consumată cu vin moldovenesc.

Puşi în faţa unei situaţii nedorite şi neprevăzute, liderii Alianţei pentru Integrare Europeană, Guvernul şi Ministerul de Externe ne-au îndemnat să păstrăm calmul, să fim raţionali, să lăsam emoţiile la o parte şi să nu amestecăm istoria cu politica. Totodată, ei ne-au asigurat că vor depune toate eforturile pentru a readuce relaţiile cu Rusia în albia normalităţii şi pragmatismului.

Dacă ne lăsam conduşi de emoţii şi sentimente şi mixăm istoria cu politica, atunci atitudinea politicienilor şi guvernanţilor noştri ar putea fi catalogată de către unii din noi ca miopie, lipsă de caracter şi, chiar, ipocrizie. Totuşi, dacă ne conducem de îndemnurile guvernanţilor şi ne ţinem în frâu emoţiile, separăm istoria de politică, nu uităm de povara responsabilităţii şi interesului de stat, ţinem cont de unde vin gazele şi unde se duc vinurile noastre, nu uităm unde se află cheia magică a problemei transnistrene, atunci aceeaşi atitudine ar putea fi luată drept pragmatism.

Pragmatismul este cuvântul de ordine al AIE. Din momentul creării sale, Alianţa şi-a propus să se conducă de pragmatism în soluţionarea eventualelor dispute/diferenţe interne, precum şi în depăşirea obstacolelor acumulate în relaţiile bilaterale cu România, Ucraina şi Rusia. După aproape un an de la ridicarea pragmatismului la nivel de politică de stat, din ce în ce mai des, acesta dă semne de epuizare. În relaţiile dintre componentele AIE, pragmatismul este subminat de lipsa, tot mai evidentă, de fairplay între cei patru actori. În raport cu România, el este criticat tot mai des, deocamdată neoficial, de către diplomaţii români, nemulţumiţi de faptul că valorile naţionale sunt trecute pe planul doi. În cazul Ucrainei, discuţiile recente din Rada de la Kiev cu privire la (ne)onorarea de către Chişinău a angajamentelor asumate prin acorduri bilaterale reprezintă un semnal că substanţa pragmatismului nostru este pusă la îndoială în capitala ucraineană. Rusia a pus la încercare cu diferite ocazii credibilitatea pragmatismului Chişinăului, fie în cadrul CSI, fie în contextul soluţionării problemei transnistrene. Iar cel mai recent a făcut-o cu ocazia participării soldaţilor moldoveni la parada din 9 mai de la Moscova.

De altfel, recentele declaraţii ale MAE şi Dumei ruse ne demonstrează cât de precară este încrederea Moscovei în Alianţa pentru Integrare Europeană, învinuită de transformarea Moldovei „într-o sursă de destabilizare regională şi imprevizibilitate”. De asemenea, din aceleaşi declaraţii transpare, cât se poate de clar, că Moscova nu dă nicio para chioară pe pragmatismul Chişinăului. Cine mai are dubii asupra acestui lucru ar merita să mai citească o dată cu mare atenţie declaraţia Dumei de Stat, care este controlată de Partidul „Rusia Unită”, condus de prim-ministrul rus Vladimir Putin. În cele din urmă, Moscova a folosit Decretul preşedintelui interimar Mihai Ghimpu ca pretext pentru a pune piciorul în prag şi Dibutil în pragmatismul moldovenesc. Liderilor Alianţei pentru Integrare Europeană li s-a transmis fără menajamente că ei sunt insuficient de pragmatici în raport cu aşteptările Rusiei.

În contextul viitoarelor alegeri parlamentare şi prezidenţiale, avem toate şansele să-i vedem pe politicienii noştri lansându-se într-o competiţie acerbă în a demonstra Moscovei cât de pragmatică este atitudinea lor vizavi de Rusia. Acest lucru însă nu va schimba esenţa problemei şi anume că actualul PRAGMATISM moldo-rus suferă de inconsistenţă conceptuală.

Întrebaţi să explice care este esenţa pragmatismului promovat în relaţiile cu Rusia, de obicei, politicienii şi diplomaţii noştri recurg la formulări seci de felul „vom promova un dialog bazat pe sinceritate, transparenţă, predictibilitate, coerenţă, respect reciproc, verticalitate etc..”. În realitate, acest melanj de cuvinte trădează lipsa unei politici bine închegate faţă de importantul partener estic. Poate Rusia lui Putin şi Medvedev să fie mulţumită de un astfel de pragmatism, care face trimitere la sinceritate, transparenţă şi verticalitate?

Semnând Decretul cu privire la comemorarea ocupaţiei sovietice, preşedintele interimar Mihai Ghimpu a extins volens-nolens la maxim limitele sincerităţii pragmatismului moldo-rus. Judecând după reacţia Moscovei, putem spune că acest lucru nu este nicidecum pe placul politicienilor ruşi. Se pare că, în opinia acestora din urmă, sinceritatea este bună în măsura în care aceasta nu constituie o provocare la adresa pseudoadevărurilor sovietice şi „intereselor speciale” folosite de Kremlin pentru a-şi argumenta drepturile şi responsabilităţile privilegiate în aşa-zisa vecinătate apropiată. Altfel spus, sinceritatea are valenţe şi limite diferite la Moscova, decât la Chişinău.

În ciuda ultimelor evenimente, Chişinăul insistă pe ideea de pragmatism pentru a convinge Rusia să revină la normalitate şi să reia importurile de vinuri din Moldova. Având în vedere circumstanţele interne, această atitudine poate fi înţeleasă, într-o anumită măsură. Cu toate acestea, continuarea acestui curs, fără reajustarea lui, nu ne va scuti de repetarea unor sincope asemănătoare în viitor. Mai mult decât atât, Rusia va continua să folosească acest soi de pragmatism pentru a ne şantaja ori de câte ori va considera că politicienii moldoveni au depăşit limitele admisibile ale sincerităţii, transparenţei, verticalităţii etc.

În aceste condiţii, avem urgent nevoie de formularea unei strategii coerente care să imprime substanţă şi, foarte important, o coloană vertebrală solidă politicii noastre vizavi de Rusia. Actualmente, pragmatismul Chişinăului este mai curând un mod de acţiune chemat să asigure adaptarea flexibilă la orice situaţie în funcţie de conjunctura politică internă sau externă. După cum am văzut, pe termen scurt, un astfel de comportament poate aduce nişte câştiguri tactice efemere, pe termen lung însă, el este unul falimentar, pentru că nu este expresia unei politici clar definite în termeni de principii, valori, obiective, interese comune şi mecanisme de implementare.

Moldova, desigur, trebuie să dezvolte un parteneriat de lungă durată cu Rusia, dar unul realistic şi nicidecum unul bazat pe conjuncturalism pragmatic şi himere, precum este edificarea unui parteneriat strategic moldo-rus. Un astfel de parteneriat presupune interese şi obiective strategice nu doar asumate în comun, dar şi împărtăşite/formulate în acelaşi fel. În prezent însă, Chişinăul şi Moscova au agende şi perspective strategice diferite, mai ales când vorbim despre participarea la procesele regionale integraţioniste de natură politico-economică, despre cele de securitate nici nu mai vorbim.