Un sat obişnuit din stânga Nistrului în ajunul jubileului separatist

În timp ce oficialităţile separatiste, împreună cu militarii din regiune, se pregăteau să marcheze, cu mult tam-tam şi artificii, 20 de ani de „independenţă” a Transnistriei, locuitorii satelor Hârtop şi Hlinaia din raionul Grigoriopol îşi vedeau de nevoile şi sărăcia lor. Am vizitat aceste localităţi chiar pe 1 septembrie, în ajunul sărbătorii din stânga Nistrului, când la Tiraspol era forfotă mare...

Între localitatea Doroţcaia, r-l Dubăsari, care e teritoriu controlat de autorităţile constituţionale de la Chişinău, şi insula cu oameni izolaţi spre care mergeam este un drum lung pietruit de ţară. Pe alocuri - cu hopuri, bălţi mari şi mult noroi. În cei peste 15 km, abia dacă zăreşti un chip de om. Totuşi, cirezile de vaci îţi spun că pe aici viaţa există. După mai multe poticniri pe drum, ajung la Hârtop.

Pe Vova, un bărbat de vreo 50 de ani, îl întâlnesc în chiar centrul satului. E cu bicicleta, dar poartă haine şi încălţăminte cârpite. Îl întreb unde e sovietul sătesc. Îmi arată o pajişte cu câteva clădiri jerpelite şi părăsite. Zice că lucrează la o întreprindere care produce ţevi, în localitatea vecină, Maiac. „Când avem zakazuri (comenzi - rus.), când n-avem, dar la lucru ne ducem”, povesteşte el. Despre serbări şi cei 20 de ani de „independenţă transnistreană” răspunde retoric: „Noi ce putem face? Nu de noi depinde…”. Mai adaugă că oamenii din Hârtop merg în egală măsură la Chişinău şi la Grigoriopol, pentru a-şi vinde produsele lactate. Din satul vecin, Hlinaia, există chiar şi o cursă regulată spre Chişinău, cu care localnicii trec Nistrul spre capitala RM. Pe vremuri, tot sătenii lucrau la ferma de vaci. Acum, fiecare gospodărie ţine vaci şi doar astfel supravieţuieşte. Majoritatea tinerilor au plecat din sat, s-au dus la studii sau muncesc ilegal la Moscova sau Odesa. Ca şi în multe alte sate din RM, în Hârtop au rămas numai copii şi bătrâni.

„Viitorul nostru” este… ostaşul sovietic eliberator

Mă îndrept spre una din clădirile jerpelite. La stânga lor - un părculeţ şi o portiţă pe care scrie: „Nimeni nu-i uitat, nimic nu se uită”. Se aud vocile unor bărbaţi, şi ei trecuţi de prima tinereţe. Oamenii închinaseră deja câte un pahar de vin şi făceau popas în spatele monumentului ostaşului necunoscut. De fapt, este un „memorial”, singurul obiectiv din sat care a fost renovat în ultimii 20 de ani. Are placi de marmură neagră pe el, puse de curând... Câţiva metri mai la deal, se înalţă o clădire fără uşi şi geamuri. Aici a fost cândva cârmuirea colhozului. Peste drum de ea - Casa de cultură, în faţa căreia stă parcată o maşină roşie. Pe uşa imobilului e agăţat un alt slogan în stilul sovietic: „20 de ani - republica noastră, viitorul nostru!”.

Vladimir, şoferul automobilului, este paznic la Casa de cultură şi aşteaptă să-i transporte pe şefii săi la Grigoriopol. Îmi povesteşte că, în acest an, oficialităţile raionale le-au cerut angajaţilor caselor de cultură săteşti să-şi amplaseze fiecare corturi în centrul oraşului, să-l amenajeze frumos, prezentându-şi astfel localitatea. Vladimir îmi spune că aproape fiecare locuitor are rude peste Nistru. La Hârtop a rămas doar o mână de oameni. „Dacă îi scoţi pe toţi din case, abia de ajungi la 300”, zice el. Îl întreb ce au însemnat aceşti 20 de ani de „independenţă” pentru Transnitria. Răspunde sec: „Şine-o putut o furat, şine nu - aşa şi-o rămas”. Mai afirmă că în acte este ucrainean, dar vorbeşte cu mine româneşte. E greu să se autoidentifice, întrucât în vorbire foloseşte şi cuvinte ruseşti, şi ucrainene. Evită să-mi spună cum vede el Transnistria în viitor... Ca în fiecare an, ieri la Hârtop trebuia să se organizeze o mică şedinţă festivă, la care să se recite poezii şi să se cânte patriotic despre anii de „independenţă”. Dar Vladimir zice că asta e doar ceea ce vor unii să arate lumii, căci, de fapt, din cauza sărăciei şi a lipsei cadrelor didactice, satul a rămas fără de şcoală. Acum, copiii trebuie să meargă la şcoala din Maiac. În Hârtop nu există nici agenţi economici şi nici locuri de muncă. De aceea, cea mai mare parte a oamenilor sunt şomeri. „Trăim şi noi cum putem…”, se văicără omul.

„Independenţa faţă de românizare”

În timp ce mă îndrept spre şcoală, un tânăr se oferă să mă ajute. Îl întreb unde se află aceasta. Îmi arată cu mâna. Mă învârt în jurul unor clădiri din care a rămas doar carcasa şi fac poze. Pe una din puţinele uşi este lipit un afiş pe care l-am văzut şi la „punctul vamal” de la intrarea în regiunea separatistă. „Noi am învins”, scrie măşcat pe el şi are desenat în partea stânga panglica Sf. Gheorghe (simbolul rusesc al victoriei, folosit în ziua de 9 mai). Deasupra - anul 1945, iar în dreapta – steagul fostei RSSM şi anul 1990. Care-i ingeniozitatea? Victoria de la 1945 este asemănată cu victoria în formarea republicii autoproclamate?
La întoarcere, Iurie, tânărul care mi-a arătat şcoala, îmi apare iar în cale şi mă întreabă de ce tot fotografiez. I-am zis că fac turism. Nu m-a crezut. Vorbeşte în rusă şi spune că are 24 de ani. Deşi este tânăr şi bine făcut, nu lucrează nicăieri. Se laudă că şi-a intemeat o familie şi că are gospodărie, cu patru vaci. Produsele lactate le vinde la Grigoriopol. Începe să-mi povestească înflăcărat cum crede el că s-a întâmplat în 1990. Zice că, prin crearea noului stat, liderii ei şi-au atins scopul. „Independenţa noastră a fost nu atât faţă de Moldova, cât faţă de românizare”, afirmă el. La despărţire, îmi spune să nu scriu „nimic rău despre Transnistria”.

Noul popor transnistrean...

Spre deosebire de Hârtop, la Hlinaia oamenii sunt mai zgârciţi la vorbă. Se uită suspect la maşinile cu numere moldoveneşti care le intră în localitate. Întrucât aici se află o vestită închisoare din regiunea separatistă, majoritatea lor sunt angajaţi în sistemul penitenciar. Nimeni nu mă înţelege în română, deşi mă asigură că în sat locuiesc şi moldoveni. Pe mătuşa Marta am găsit-o la poartă. Stă pe strada Lenin. Este de etnie germană. În secolul trecut, nemţii formau majoritatea populaţiei din Hlinaia. Acum un secol, Hlinaia (sau Glinnoe, în rusă) se numea Glicstal sau, corect, Gluckstal, ceea ce în germană înseamnă valea norocului. Începând cu Hlinaia, toate satele din estul ei au fost pe vremuri colonii germane. Caramanovo a fost Neudorf (satul nou - germ.), Colosova - Bergdorf (satul de la munte - germ.)...

Odată cu marea teroare din 1937-1938 din RASSM, sute de nemţi din aceste localităţi au fost împuşcaţi sau trimişi în Siberia, fiind acuzaţi de fascism. Alţii au preferat să plece înapoi în Germania sau să emigreze în SUA. Mătuşa Marta, care a rămas printre puţinii etnici germani din sat, vorbeşte cu mine o limbă stâlcită ruso-germană. Noroc că mai ştiu ceva germană!.. Începând cu perioada sovietică, asemeni moldovenilor din stânga Nistrului, nemţii de aici au fost deznaţionalizaţi, din care cauză, toţi cei cinci fii ai ei cunosc numai rusa şi nu înţeleg nimic din limba lor maternă. Marta Kamerer, în vârstă de 72 de ani, povesteşte că mezinul ei, cu care locuieşte împreună, este „militar mare” la transnistreni, iar nora-i moldoveancă. Mătuşa nu vrea să spună nimic despre „independenţa” Transnistriei şi zice că va trăi „aşa cum o să trăiască toţi oamenii”. Încă mai visează să se ducă în Deutschland-ul ei, chiar dacă feciorii ei nu se văd decât transnistreni…

E după-amiază şi începe să picure. Oamenii se ascund prin case, cu vechile griji şi nevoi, şi doar clădirea fostului sediu de partid - ce are pe partea frontală steaguri şi simbolică sovietică - aminteşte de sărbătoarea de a doua zi. La întoarcere, în aproprierea „posturilor vamale” de la Doroţcaia şi Coşniţa, văd două monumente ridicate recent în memoria gardiştilor şi cazacilor decedaţi pentru „independenţa” RMN. 20 de ani de separatism. Ori poate, totuşi, 20 de ani de independenţă?..