Terapie prin artă

Cred că majoritatea oamenilor, dacă sunt îndemnați să recomande o carte împotriva depresiei, recomandă ceva cu totul neașteptat. Probabil Harms sau Urmuz. Poate un Arkadi Avercenko. Însă depresia nu cred că are treabă cu umorul. Umorul merge mult mai bine la plictiseală.

În lecturile mele a existat un singur roman care să mă facă să îmi doresc să plec în lume, să fiu liberă de orice, să vreau să înnebunesc de fericire. O carte care să mă convingă că sensul vieții e să te bucuri de apă, de lumină, de flori și de dans. Această carte e Alexis Zorba de Nikos Kazantzakis (publicată în 1946).

Zorba nu a avut un destin superb, nu era bogat, nu era frumos și nici măcar tânăr nu era. Zorba – un bătrân care și-a tăiat degetul mare ca să poată cânta mai bine la instrumentul său cu coarde. A iubit și a tăiat – cum îi explică el tânărului Bazil (alter-ego-ul lui Kazantzakis). Un personaj de o vitalitate debordantă și molipsitoare, care celebrează moartea prin cântec și dans. Bea când vrea, se trezește când vrea, se întinde pe nisipul mării și admiră un fluture ore în șir, chiar dacă ar trebui să fie la lucru.

Înțelepciunea lui e una populară, desprinsă din viață și aproape că îl ironizează pe Bazil pentru cărțile lui. Se știe deja că Alexis Zorba (Gheorghios Zorbas) a fost un personaj real, cu care Kazantzakis chiar a încercat să pună pe roate exploatarea unei mine, ca în carte. Pe Gheorghios Zorbas, om din popor, Kazantzakis l-a cunoscut la Muntele Athos, și peste treizeci de ani va face subiectul cărții. Nu strică să amintim că în carte e evocată atât România, cât și prietenul autorului, Panait Istrati.

Întorcându-ne la Zorba, lucrurile sunt foarte simple pentru el: „S-a născut Cristos, dragul meu șoarece de bibliotecă, iubitul meu înțelept. Nu căuta nod în papură: s-a născut, nu s-a născut? Dragul meu, s-a născut, nu fi prost! Dacă te uiți cu lupa la apa pe care-o bei – mi-a spus un inginer – ai să vezi că apa e plină de viermi, mici de tot, care nu se văd cu ochiul liber. O să vezi viermi și n-o să mai bei. N-o să mai bei și-o să crapi de sete. Sparge lupa, jupâne, sparge-o, ca viermișorii să dispară, să poți bea și să te răcorești.”

Atitudinea în fața vieții e una: „Pentru că se face treaba pe jumătate, că-și spun oamenii of-ul pe jumătate, că-s păcătoși pe jumătate sau cinstiți pe jumătate, de-aia e lumea în starea jalnică în care e acum. Mergi până la capăt, lovește cu putere, nu-ți fie teamă!"

Un roman care trebuie citit. O revelare a frumuseții lumii chiar și în suferință, fiindcă Zorba a avut destule greutăți în viață (a cunoscut războiul, și-a pierdut copilul etc.). O carte care poate duce norii de pe cer și poate înlocui asfaltul cu valurile mării.