Opinia publică din Moldova şi cea internaţională este astfel dezinformată precum că nu doar „trupele de pacificare” dar şi cele din GOTR s-ar afla cu acordul Guvernului RM în Transnistria. În luna ianuarie a.c., de exemplu, Grigori Karasin, viceministrul de Externe al Federaţiei Ruse, în urma întâlnirii cu preşedintele moldovean interimar, Mihai Ghimpu, a declarat: „Grupul de militari ruşi, dislocat în regiunea transnistreană, îndeplineşte nişte funcţii fireşti de protecţie a depozitelor de armament. Graţie acestui grup, oamenii trăiesc în pace atât în Transnistria, cât şi în restul Moldovei. Anume forţele pacificatoare sunt garanţia că nu va fi aplicată forţa, astfel că acestea vor staţiona acolo atât timp cât este căutată soluţia politică pentru conflict”.

Noul Tratat de Securitate Europeană propus de Rusia şi retragerea trupelor ruse din Moldova

La 27 noiembrie 2009, preşedintele rus Dmitri Medvedev a prezentat guvernelor din spaţiul euroatlantic şi organizaţiilor internaţionale proiectul unui Tratat de Securitate Europeană. Obiectivul acestuia, după cum anunţa atunci Kremlinul, este „de a crea, în domeniul securităţii politico-militare, un spaţiu unit şi indivizibil în zona euroatlantică, pentru a ne distanţa definitiv de moştenirea Războiului Rece”. Ideea principală avansată în proiectul de Tratat este că fiecare membru al Tratatului nu îşi va putea asigura securitatea naţională decât ţinând cont de interesele celorlalţi semnatari. „Orice măsură în materie de securitate luată de o parte a Tratatului (...) trebuie să fie implementată ţinându-se cont de interesele în materie de securitate ale tuturor celorlalte părţi", stipulează Art. 1.

Se ştie că proiectul de tratat propus de Medvedev a fost întâlnit cu foarte puţin entuziasm de către cancelariile occidentale, acestea considerând că există suficiente structuri de securitate. Probleme apar atunci când statele (vezi invazia Rusiei în Georgia) nu respectă principiile dreptului internaţional.

La acest moment e greu de spus dacă discuţiile asupra proiectului de tratat propus de Medvedev vor demara în timpul apropiat. Oricum, dacă se va ajunge la o discuţie cu textul pe masă, diplomaţia moldovenească ar trebui să insiste ca pe masa negocierilor să fie pusă şi chestiunea evacuării trupelor ruse de pe teritoriul RM. În spiritul articolului 1 al proiectului de Tratat, Moldova trebuie să insiste ca Rusia să-i respecte interesele de securitate. Principiul conform căruia un stat îşi poate disloca trupele pe teritoriul altui stat doar cu acordul liber exprimat al statului-gazdă, trebuie să figureze în mod neapărat în textul noului Tratat de Securitate Europeană, dacă acesta va fi adoptat. În acest context, merită să ne amintim că, în 1999 la Istanbul, Rusia şi-a luat angajamentul de a-şi retrage trupele din Moldova anume pentru că diplomaţia moldovenească a condiţionat semnarea Tratatului CFE de retragerea trupelor ruse din Moldova. Evacuarea trupelor şi armamentelor ruse de pe teritoriul RM trebuie să fie o condiţie pentru semnarea şi ratificarea noului Tratat de Securitate Europeană, dacă acesta va ajunge să fie negociat.

Trupe ruse de ocupaţie, nu „trupe de menţinere a păcii” sau „trupe pacificatoare”

Atât autorităţile de la Chişinău, cât şi analiştii politici, jurnaliştii utilizează neadecvat termenii „trupe de menţinere a păcii” sau „trupe de pacificare pentru trupele ruse din Transnistria”. Această terminologie a fost utilizată de Rusia de la bun început pentru a-şi justifica intervenţia armată de partea separatiştilor transnistreni în anii 1991-1992. Autorităţile moldoveneşti, precum şi mass-media moldovenească au preluat-o însă fără niciun fel de rezerve, deşi trupele ruse din Transnistria nu au avut niciodată statut de trupe de menţinere a păcii. În anii ’90 diplomaţia rusă a depus eforturi considerabile pentru ca comunitatea internaţională să recunoască trupelor ruse din Transnistria, Osetia de Sud şi Abhazia statutul de trupe de „menţinere a păcii”, dar fără succes. Organizaţia Naţiunilor Unite şi OSCE au refuzat să acorde Rusiei mandat pentru operaţiunile sale de „pacificare” din spaţiul post-sovietic considerându-le drept unul din mijloacele Moscovei de promovare a unei politici neoimperiale. În cadrul dezbaterilor din cadrul ONU şi OSCE, precum şi al conferinţelor internaţionale consacrate pacificării, diplomaţii şi experţii occidentali subliniau faptul că practica de pacificare rusă nu corespunde standardelor OSCE/ONU. De regulă, se indicau următoarele deosebiri:
- în operaţiunile de menţinere a păcii participă forţe ale părţilor aflate în conflict (Transnistria, Osetia de Sud);
- deseori, pretinsele trupe ruse de pacificare iau apărarea uneia dintre părţile aflate în conflict;
- în unele cazuri pretinsele trupe ruse de pacificare au fost introduse în zonele de conflict doar la solicitarea uneia dintre părţi (Tadjikistan);
- unele operaţiuni ruseşti se iniţiază pentru a susţine forţele pro-ruse care suferă înfrângere în conflicte sau pentru a întări poziţiile Rusiei în zonele de conflict;
- lipseşte controlul din partea organizaţiilor internaţionale asupra operaţiunilor ruse de menţinere a păcii.

În documentele Reuniunii Consiliului de Miniştri al CSCE/OSCE de la Roma din decembrie 1993 s-au stabilit următoarele opt principii care trebuie să se afle la baza activităţii forţelor de menţinere a păcii: respectarea suveranităţii şi integrităţii teritoriale a statului pe teritoriul căruia sunt dislocate; acordul părţilor; imparţialitatea; caracterul multinaţional; mandatul concret; transparenţa; legătura organică cu procesul politic de soluţionare a conflictului; planul de retragere ordonată.

Dacă raportăm aceste opt principii la pretinsele trupe de pacificare din Transnistria, vedem că, pe lângă faptul că nu au un mandat internaţional, acestea nu au un caracter multinaţional, nu sunt imparţiale, la operaţiune participă trupele statelor aflate în conflict (Rusia şi Moldova), operaţiunea de „pacificare” nu este transparentă; în sfârşit, pentru că operaţiunea nu este limitată în timp, trupele nu au un plan de retragere ordonată.

Luând în considerare cele menţionate mai sus, ne întrebăm pe cât de îndreptăţite sunt autorităţile moldoveneşti, dar şi jurnaliştii şi analiştii politici moldoveni, să numească pretinsa operaţiune din Transnistria drept „operaţiune de pacificare”, iar pe trupele implicate în ea drept „trupe de pacificare” ori „trupe de menţinere a păcii”? Nu ştiu cât de convingătoare par pentru cititori argumentele de mai sus, dar pentru autorul acestor rânduri este clar că trupele ruse şi transnistrene din Transnistria (înarmate şi antrenate de Moscova) au cu totul alt caracter decât cel pe care-l pretind. Şi anume, acestea nu sunt altceva decât trupe de ocupaţie.

Transnistria - teritoriu sub ocupaţie rusă

Dacă recunoaştem acest adevăr într-o cu totul altă lumină apare şi teritoriul pe care sunt dislocate aceste trupe - Transnistria. Dacă trupele ruse de acolo au statut de trupe de ocupaţie, este incorect să continuăm să numim Transnistria drept „regiune separatistă”. Termenul corect ar fi regiune ocupată, sau teritoriu ocupat. Cu atât mai mult că, pe lângă pretinsele trupe ruse de pacificare, în regiune se mai află fără acordul expres al statului-gazdă (Republica Moldova), aşa cum prevede practica internaţională, şi trupele Grupului Operativ de Trupe Ruse, care pretind a apăra depozitele fostei Armate a 14-a.

Suntem conştienţi că utilizarea corectă a terminologiei faţă de trupele ruse dislocate pe teritoriul Moldovei şi faţă de Transnistria poate conduce la o tensionare a relaţiilor cu Moscova. Depinde însă foarte mult de tonul în care vom spune lucrurilor pe nume. Japonia, de exemplu, susţine în mod oficial de peste 60 de ani că insulele ei Hokkaido (Kurilele de Sud) se află sub ocupaţia Rusiei, şi acest lucru nu o împiedică să aibă relaţii cu Moscova în cele mai diverse domenii.

Chiar dacă declararea Transnistriei drept zonă sub ocupaţie rusească va fi întâlnită cu ostilitate la Kremlin, credem că a venit timpul să spunem lucrurilor pe nume. Dacă nu avem acest curaj, nu o va face nimeni pentru noi. Fără îndoială, şi la Chişinău se vor auzi voci care vor spune că nu este timpul potrivit şi nici necesar să „deranjăm ursul”, că nu avem nevoie de probleme suplimentare în relaţiile cu Moscova. Dar poate dacă nu are curaj guvernul să spună lucrurilor pe nume, o pot face măcar jurnaliştii şi analiştii politici de la Chişinău?