Acest interviu a fost realizat cu putina vreme inainte de trecerea in nefiinta a lui Vlad Musatescu, cel care a fost unul dintre cei mai importanti scriitori umoristi romani.
– Voiam sa va intreb cateva lucruri autobiografice, dar suna comunist si demodat, asa ca: spuneti-mi cate ceva despre curriculum vitae-ul dumneavoastra…
– Cand aud de curriculum vitae, ma apuca pandaliile. La fel si cand mi se pomeneste despre telefonie digitala (care merge mai prost decat cea manevrata manual). Datele mele autobiografice, ca si cele auto (adica referitoare la masinile mele, pe care le-am avut), se pot gasi in orice roman al meu. Unde pretutindeni sunt prezent. Ca personaj, ca autor, ca orice doriti.
– Cum se vede dinspre Gageni (langa Ploiesti), unde locuiti acum, fenomenul literar romanesc actual?
– Nu se vede mai defel. Fiindca nici nu prea exista. Cine mai cumpara romane, de vreme ce nici nu are timp sa le citeasca? Darmite sa le mai si cumpere. Iar in privinta aceasta, din urma, cu ce?
– Personajele – pozitive sau negative – sunt progeniturile scriitorului. Le iubiti fara discriminare?
– Nu-mi pot iubi toti copiii! De pilda, in „Contratimp" am un personaj care-mi inspira mereu, chiar si astazi, palme. De fapt, este vorba despre Reptilica, fost director corupt al unei edituri centrale, fost membru supleant in CC, actualmente prezent pe mai toate ecranele televiziunilor nationale si private. Ca fost dizident?! Reptilica, individul care mai toata viata a trait intr-o privata, unde-a mancat mereu rahat, mai cere si acum sa i se ofere… „certificat de anticomunist"! Mare-i gradina lui Dumnezeu… Iar individul locuieste, si azi, intr-o vila dintr-un cartier rezidential de langa un parc mai mare decat Gradina Icoanei.
– Sunteti in posesia unei retete a succesului?
– Reteta o am. Si anume: sa-i fac pe oameni sa rada. Dar cum nu mai are lumea reteta de a face bani, stand in somaj, ce nevoie mai am de succes?
– Cum se manifesta la scriitorul Vlad Musatescu relatia realism-fictiune?
– Pentru mine nu exista decat ceea ce am primit. Nu-s dotat cu darul fabulatiei sau al plasmuirii! Ce sa fac? Mai sunt si alti mari scriitori asemeni mie, care au trait si-au scris despre ce au vazut, decat sugandu-si subiecte din deget. Vezi, bunaoara, Fiodor Mihailovici Dostoievski, Emile Zola, W. S. Maugham. Deosebirea dintre mine si dansii nu-i decat una singura: au castigat bani grei din truda talentului lor, pe cand eu castig praful de pe toba.
– Din ce mediu va alegeti eroii cartilor?
– Din orice mediu. Iar in ultima vreme parca m-ar tenta si viata parlamentara. Care-i mai plina de chestii oculte decat gasesti in Misterele Londrei.
– Aveti momente cand va simtiti singur, izolat si parasit sau ignorat de confrati si nu numai?
– Nu ma simt niciodata singur. Totdeauna sunt eu cu mine! Iar de-as fi eu, fara mine, si-asa mi-ar fi prea mult. Iar de suportat suport orice. Chiar si pe mine. Probabil mi se trage de la cele trei demolari succesive. Este posibil ca urmatoarea, si cea definitiva, sa fie chiar o usurare… Sunt convins ca pricepeti la ce anume ma refer!
– Aveti un personaj creat de dumneavoastra la care tineti foarte mult si un altul care va e antipatic?
– Personajul cel mai simpatic mie, din romanele mele, mi-s tot eu. Sub numele de Al Conan II. Dar la fel de antipatic. In functie de fluctuatiile pretului vietii.
– Ati avut o mare implinire sau o mare deceptie ca scriitor?
– Cum sa nu! Mai intai, ca bucurie, premiul cel mare al Uniunii Scriitorilor, in 1982, in valoare de 10.000 de lei. Impozitat doar cu 30 %. Iar a doua oara, premiul „Mihail Sadoveanu", pentru cel mai mare numar de cititori ai cartii mele, „Cei trei naparstoci", constand dintr-o strachina folclorica, fiind fara valoare declarata. Pentru mine conteaza mancarea mea preferata, dar si profund nationala: fasolea batuta, cu ulei, si usturoi, cu ceapa prajita deasupra, basca boiaua, si-alaturi, pe-un blid, carnatii de casa, bine prajiti, pan’ce devin crocanti. Si acest blid, tot folcloric, capatat tot de la cei mai numerosi cititori ai cartii mele „Unchiul Andi detectivu’ si nepotii sai ostrogotii".
– Exista tot felul de tabieturi: unii scriu stand in picioare, altii imbracati festiv, altii in pijama etc. Dumneavoastra?
– Inainte vreme, porneam s-o bat pe Erika incepand de pe la sase dimineata. Precizare: Erika-i masina de scris, nu amanta! Acum, incep de pe la zece dimineata. Caci mi-a zis cardiologul s-o las mai moale cu eforturile.
Alt tabiet, cele patru sau cinci cafele pe zi, mari, negre si tari de sa te ridice de pe scaun. Azi, interzise! Tot de cardiolog… Ce, n-are si dansul tabieturile sale? Cum ar fi, bunaoara, pretentia de a-mi interzice cele patruzeci de tigari pe zi, prietenul meu cel mai bun de-o viata intreaga. Si, decat sa trag in mine doua cuie de cosciug cat mi-a ingaduit medicul, m-am enervat si nu mai fumez decat… amintiri. Si-am ramas la unicul tabiet pe care mi-l mai pot permite si anume: scrisul.
– Presupun ca l-ati cunoscut pe Tudor Musatescu. Cum era el, omul?
– Bineinteles ca l-am cunoscut. Doar imi era unchi de-al doilea, fiind var primar cu tata. Ca om, era formidabil. Ca scriitor – si mai si!…
– Cat v-a costat si cat ati… beneficiat pentru ca va numiti Musatescu?
– Absolut nimic. Tot asa cum nea Tudorica Musatescu isi facea iluzii ca suntem neam de Musatini, la fel si-a inchipuit lumea ca-s urmasul direct, in materie de dramaturgie, al titanicului meu unchi. Ei, bine, teatrul m-a atras totdeauna numai ca spectator, si nicidecum in calitate de producator. Visul meu, de-o viata, era s-ajung un poet de dimensiuni cosmice. Ca beneficiu, de pe urma numelui de Musatescu, este faptul ca, de peste un deceniu si ceva, sunt mereu propus presedinte al juriului concursului si festivalului „Tudor Musatescu", de la Campulung-Muscel.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
