Aflată în exil încă din anul 1848, pleiada de tineri intelectuali şi oameni politici cunoscută sub denumirea de „generaţia paşoptistă“ îşi fixa pentru anii ce aveau să urmeze câteva obiective clar conturate ce urmau a fi aduse la cunoştinţa marilor puteri cu sprijinul jurnaliştilor, diplomaţilor şi liderilor politici europeni.

Programul politic schiţat în intervalul 1848-1857 era axat în primul rând pe dobândirea sprijinului internaţional pentru Unirea Principatelor şi presupunea în mod firesc, în vederea realizării lui, o coagulare a tuturor energiilor materiale şi umane nu doar ale celor aflaţi în exil, ci şi ale celor din ţară. Dificultăţile întâmpinate nu erau puţine la număr, ele fiind generate de diferitele interese din cadrul concernului european, dar şi de viziunile diverse existente în emigraţia românească cu privire la strategiile ce trebuiau adoptate în vederea reuşitei proiectului – Unirea Principatelor Române.

„Republica Română“ din Paris

Primul demers consistent de propagandă în favoarea a ceea ce avea să se numească „problema românească“ aparţinea grupării constituite la Paris în jurul lui I.C. Brătianu şi lua forma unei publicaţii numite „Republica Română“, apărută mai întâi în 1851 la Paris, apoi la Bruxelles, în 1853. Cu ajutorul unei asemenea publicaţii, revoluţionarii din jurul lui I.C. Brătianu şi C.A. Rosetti îşi fixau ca principal obiectiv politic, pentru acel moment, cointeresarea guvernelor europene în formarea unui stat puternic la nordul Dunării. Întreaga acţiune de propagandă cunoştea în perioada ulterioară războiului Crimeii (1853) o intensificare provocată, printre altele, şi de diferitele idei vehiculate de către unele cercuri politice occidentale potrivit cărora Principatele Române ar fi aparţinut Imperiului Otoman. Unul din documentele emigraţiei româneşti care-şi propunea să contracareze o asemenea teorie şi care purta semnătura lui I.C. Brătianu era memoriul „Despre rolul românilor din Principate în războiul actual (1854)“, care insista asupra existenţei unei relaţii speciale între români şi turci, cu drepturi şi obligaţii reciproce apărute şi ca urmare a conştientizării existenţei unui duşman comun: Rusia. În acelaşi timp, I.C. Brătianu considera ca fiind de datoria lui să-l avertizeze pe împăratul Napoleon al III-lea, numit „protectorul românilor“, în privinţa politicii duplicitare a Rusiei şi Austriei, ce aveau drept scop comun nedeclarat îndepărtarea Franţei din Orient.

Necesitatea unui prinț străin

Apărută mai întâi ca expresie a calculelor pe care le realizau cancelariile puterilor europene la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul veacului al XIX-lea, ideea prinţului străin începea să fie susţinută din aceeaşi perioadă şi de numeroşi reprezentanţi ai elitei româneşti.

Treptat, numărul oamenilor politici români implicaţi în proiectul unirii Principatelor sub un prinţ străin creşte. Unul dintre aceştia era N. Golescu, cel care înainta la 6 martie 1856 un memoriu bine documentat plenipotenţiarilor Franţei, Angliei şi Sardiniei, în care expunea dorinţele românilor şi care sublinia foarte exact faptul că românii nu doreau ca acesta să fie turc, german sau rus. La fel de important devine în acest context al memoriilor politice şi cel realizat de Grigore Alexandru Ghica, care scria chiar contelui Walewski. George Dim. Bibescu, fostul domn, pleda pentru aceleaşi idei în broşura Les Principautés Roumaines devant l’Europe, semnând sub pseudonimul Sanejound.Privind retrospectiv, se poate spune că toată această campanie dusă de foştii revoluţionari, în perioada 1848-1856, începea să dea rezultate, mai ales în rândul opiniei publice franceze. Un exemplu elocvent în acest sens îl reprezenta Paul Bataillard, pentru care unica alternativă posibilă în privinţa Unirii Principatelor Române devenea tot mai mult unirea acestora sub un principe străin, ereditar. Lui i se alăturau, în perioada următoare, omul politic Louis de Naleche, istoricul şi activistul politic J.A. Vaillant sau jurnalistul şi publicistul Edmond Textier, ultimul evidenţiind avantajele şi prestigiul pe care le-ar fi obţinut Franţa în cazul realizării dezideratelor naţionale ale românilor. Întrun asemenea climat, poziţia oficială a statului francez prezentată de baronul Bourqueney, ambasador la Viena, ce anunţa existenţa unui memorandum prin care se propunea unirea Principatelor sub un principe străin, dintr-o familie domnitoare europeană, nu mai putea fi considerată o surpriză. Era astfel pentru prima dată (la 1855) când problema unirii Principatelor şi cea a prinţului străin apăreau în dezbaterea internaţională în mod neechivoc. Documentul amintit aducea, în acelaşi timp, argumente în favoarea constituirii unui stat care ar deveni ulterior o barieră naturală în calea oricărei ameninţări la adresa Imperiului Otoman.

Diligențe la Londra

Simţind faptul că întreaga luptă românească ar fi putut deveni una încununată de succes dacă s-ar fi obţinut şi susţinerea guvernului britanic, Dimitrie Brătianu trimitea la 27 mai 1856 lordului Clarendon o nouă epistolă în care atrăgea atenţia asupra pericolelor ce planau asupra Principatelor Române. Demersul acesta putea fi considerat unul ce-şi atinsese obiectivele dacă avem în vedere faptul că la Congresul de la Paris din acelaşi an, reprezentantul Angliei susţinea dreptul românilor de a-şi exprima în mod liber voinţa cu privire la viitorul lor politic, motiv pentru care considera necesară îndepărtarea domnitorilor existenţi şi promulgarea unui firman de convocare a Adunărilor ad-hoc, în deplin acord evident cu reprezentanţii marilor puteri la Constantinopol. Entuziasm, bună-credinţă, determinare, toate acestea erau elementele ce caracterizau activitatea lui Dimitrie Brătianu. Pentru o acţiune precum cea în care se angajase el erau însă necesare şi resurse financiare importante, motiv pentru care scria pe 3 iulie 1856 lui Mihail Kogălniceanu, Vasile Mălinescu şi Nicolae Ionescu pentru a-i informa despre activitatea sa de propagandă în rândul opiniei publice engleze, dar şi despre lipsa mijloacelor materiale. Familiarizat deja cu mediile politice occidentale şi bun cunoscător al orgoliilor existente în cadrul acesteia, Dimitrie Brătianu îi îndemna pe liderii politici moldoveni amintiţi să sprijine acţiunea întreprinsă de el prin invitarea comisarilor marilor puteri la Iaşi, unde trebuia să le fie făcută o primire triumfală, fapt considerat de el ca o acţiune cu un rezultat pozitiv garantat.

Familiaritatea stabilită de Dimitrie Brătianu în mediile politice şi jurnalistice britanice permitea chiar primirea unor sfaturi din partea unor influenţi lideri de opinie precum N. Browne, ziarist la “The Morning Post“. Acesta era cel care pe 14 ianuarie 1857, după ce-l asigura pe Dimitrie Brătianu că va scrie despre „problema românească“, îl sfătuia să se preocupe cu prioritate de forma de guvernământ, unirea fiind, în opinia lui, un proiect politic mai greu de realizat datorită opoziţiei unora dintre puterile europene. Fundamental era, din punctul de vedere al ziaristului englez, formarea unor instituţii libere şi a unui mare Partid Naţional. În felul acesta, credea N. Browne, existau premisele necesare pentru realizarea „în câţiva ani a unei adevărate uniri, care să cuprindă pe toţi conaţionalii dumneavoastră de sub dominaţia Austriei. Cred că acesta ar trebui să fie ţelul domniilor voastre “. Era evident însă că o asemenea idee nu putea fi acceptată de către elita politică românească. Cum apelul amintit al lui Dimitrie Brătianu nu găsea un mare ecou în rândul elitei politice româneşti, acesta trecea la o nouă strategie, şi anume publicarea la 1/13 august 1857 a unei scrisori către C.A. Rosetti, în ziarul „Românul“, care lua forma unui apel adresat tuturor românilor pentru a contribui la o subscripţie publică naţională în scopul strângerii de fonduri pentru propaganda unionistă.

Argumentul european

Încurajaţi de poziţia exprimată de Franţa, înainte şi în timpul desfăşurării Congresului de la Paris (1856), oamenii politici români includeau, în documentul ce avea să fie aprobat în Divanul ad-hoc de la Iaşi şi Bucureşti, solicitarea unirii Principatelor Române sub un prinţ străin. Printre argumentele prezentate de Mihail Kogălniceanu, la 7 octombrie 1857, în favoarea ultimului deziderat amintit erau, pe de o parte, contribuţia pe care o putea avea existenţa unei legături cu familiile domnitoare ale Europei la stabilitatea noului stat, dar şi compromiterea domniilor pământene, considerate a fi regimuri favorabile anarhiei şi corupţiei. Documentul aprobat de Divanul ad-hoc din Moldova era adoptat şi de cel al Ţării Româneşti, pregătind într-un fel terenul viitoarei uniri.

Un eveniment precum cel amintit nu putea să-l ţină deoparte tocmai pe I.C. Brătianu. Discuţiile axate asupra documentului amintit îi prilejuiau acestuia realizarea unei incursiuni în istoria românilor, arătând tot acum consecinţele negative ale domniilor pământene responsabile, în opinia lui, de exercitarea numeroaselor influenţe străine în Principatele Române. Nici el nu ignora transformarea de-a lungul timpului a tronului în obiect al disputei familiilor boiereşti influente. Acuzat chiar în preajma Adunărilor ad-hoc pentru un comportament politic considerat anarhic, I.C. Brătianu contracara preluând teme din discursul liderilor politici europeni şi subliniind contribuţia pe care putea să o aibă aducerea unui prinţ dintr-o dinastie străină la transformarea societăţii româneşti într-una bazată pe ordine şi progres, dar şi la stabilirea unei solidarităţi între noul stat de la gurile Dunării şi marile puteri, după modelul celei existente între ele.

Pentru un om politic preocupat să demonstreze consecvenţa sa, susţinerea proiectului amintit trebuia justificată: „Europa întreagă e organizată în monarhii bazate pe principiile cuprinse în Convenţia de la Paris“, afirma viitorul lider liberal. Iniţiativele lui Brătianu nu se opreau însă aici. Caracterul reprezentativ al Adunării din care făcea şi el parte îl determina să propună, din momentul în care conferinţa marilor puteri hotăra în privinţa destinului Principatelor, începerea imediată a unei dezbateri asupra viitoarei constituţii şi a unei noi legi electorale.

Belgia Orientului

Dorinţele românilor deveneau, după numeroasele dezbateri din timpul Adunărilor ad-hoc de la sfârşitul anului 1857, parte componentă a unui program politic clar formulat. Ceea ce devenea destul de repede vizibil era faptul că, pentru moment, diplomaţia europeană părea să aibă o altă viziune asupra modului în care trebuia să evolueze spaţiul de la nordul Dunării, nelăsând deloc impresia unei minime disponibilităţi de a accepta cererile formulate în primele adunări reprezentative româneşti.

Primul semnal negativ venea chiar de la ambasadorul francez la Constantinopol, Thouvenel, care-i cerea lui D. Bolintineanu să transmită deputaţilor din Moldova hotărârea guvernelor europene de a nu accepta sub nici o formă slăbirea Imperiului Otoman. Că aşa stăteau lucrurile avea să se observe în prevederile Convenţiei de la Paris, din 1858, care enunţau principiul alegerii unor domni pământeni. La fel de consecvenţi se dovedeau a fi însă şi românii. Chiar dacă proiectul întocmit de Anastasie Panu nu găsea în acel moment nici o susţinere, preluând o solicitare a unuia dintre membrii săi, Adunarea electivă a Moldovei, întrunită în ianuarie 1859, reafirma ideea unirii Principatelor sub un prinţ străin, neuitând să-l facă atent, tot acum, pe viitorul domn, ales mai întâi la Iaşi, pe 5 ianuarie, asupra responsabilităţii ce-i revenea în privinţa îndeplinirii acestui deziderat. Din aceste motive, aserţiunea consulului Austriei la Iaşi, potrivit căruia ar fi existat o înţelegere între Al.I. Cuza şi susţinătorii săi privind îndeplinirea articolului trei din Dorinţele Partidei Naţionale, pare a fi una plauzibilă: „Trebuie să fi făcut o declaraţie precisă prietenilor săi politici că va lupta neîncetat pentru unire şi, eventual, va renunţa de bunăvoie la tron“.Alegerea lui Al.I. Cuza ca domn al Principatelor Unite la 5 şi 24 ianuarie 1859, expresie a politicii faptului împlinit, nu era privită de contemporani doar ca o uniune personală.

Conştient de misiunea sa, „domnul unirii“ adresa a doua zi după votul din Muntenia o scrisoare Puterilor Garante în careşi afirma deschis decizia de a respecta toate hotărârile Adunării elective, ca unul ce s-a luptat pentru impunerea lor.Intenţia de a părăsi tronul la momentul potrivit, Cuza i-o mărturisea şi consulului Belgiei la Bucureşti, Jacques Poumay, în februarie 1859: „Puterile vor înţelege şi vor aprecia situaţia dificilă a ţării şi în final vor fi de acord cu soluţia prinţului străin şi cu un statut juridic internaţional de natură să facă din Principate o Belgie a Orientului“. Obţinerea pentru România a unui statut juridic internaţional asemănător cu cel al Belgiei era în continuare pentru elita politică românească un obiectiv important. Problema prinţului străin avea să preocupe pe oamenii politici români şi în timpul domniei lui Al.I. Cuza, devenind un adevărat fir roşu ce reapărea mai ales în momentele de criză.

Liviu Brătescu - istoric și cercetător ştiinţific în cadrul Institutului de Istorie „A.D. Xenopol“ Iaşi, doctor în Istorie al Universităţii „Alexandru Ioan Cuza“, cu teza „I.C. Brătianu şi politica externă a României. 1866-1888“. O altă carte scrisă de Liviu Brătescu și care are ca subiect Unirea Principatelor se numește „România la răscruce. Anul 1866“.

sursa: romanialibera.ro