(ARHIVĂ) Pe 27 august 1991, moldovenii aveau ochii în lacrimi...

publicat în Actualitate pe 27 August 2015, 07:00

Pe Petru Burduja l-am găsit zilele acestea prins în treburi cotidiene: probleme de serviciu, casă, familie. L-am căutat, ştiind că a fost unul dintre compatrioţii noştri care au participat activ la Mişcarea de renaştere naţională. De fapt, Petru Burduja a rămas şi astăzi un înflăcărat apărător al valorilor de la 1989, dovadă fiind tricolorul pe care l-a arborat la geamul apartamentului său din capitală.  

„Nu vreau să zic că eram cel mai mare patriot, dar am fost un susţinător activ al democraţiei şi libertăţii. În acea perioadă mergeam la protestele din Piaţă ca la serviciu. Ajungeam acasă seara târziu, pentru ca a doua zi s-o luăm de la capăt”, ne spune interlocutorul nostru. Despre tricolorul arborat la geamul apartamentului ne povesteşte cu mare mândrie. „Îl scoatem doar atunci când îl spălăm, dar nu lipseşte mult. L-am arborat şi în anii când comuniştii erau la putere. Deşi eu şi soţia mea am avut parte şi de replici tăioase din partea unor persoane, n-am renunţat la tricolor – acesta este o parte din sufletul nostru”.

Ataşat de cele trei culori

Observăm că neobişnuită este şi lustra din casă. Inventiv, stăpânul a făcut rost de trei lămpi - roşie, galbenă şi albastră. Totodată, trei garaje din faţa casei sunt şi ele vopsite în cele trei culori. Petru Burduja ne spune că unul dintre garaje îi aparţine naistului Vasile Iovu. Artistul nu a trebuit să fie convins pentru a-l vopsi în culoare albastră. Un alt garaj însă este al unui vecin cu convingeri comuniste, care iniţial nu dorea nici în ruptul capului să participe la acest „act de patriotism”. În cele din urmă, soluţia de compromis a fost găsită: vecinul cu pricina a acceptat să-şi vopsească garajul în roşu - culoarea partidului din care face parte.


Sătui de parade militare ruseşti

Petru Burduja spune că nu-i este deloc uşor să redea în cuvinte bucuria pe care a simţit-o pe 27 august 1991. „Ca să înţelegi ceea ce am trăit atunci, trebuia să te naşti şi să treci prin acele timpuri”, spune el. Îşi aduce aminte însă că a fost o adevărată explozie de emoţii. „Eram atât de sătui de parade militare ruseşti, obosiţi, dezgustaţi şi plictisiţi, încât declararea Independenţei ne-a marcat puternic. Piaţa Marii Adunări Naţionale era plină de oameni care aveau ochii în lacrimi. De atunci, 27 august este pentru mine o zi sfântă, un fel de al doilea Paşte...”.

Am fi putut avea un viitor mai bun…

Ca şi alţi români basarabeni, interlocutorul nostru nu pare prea optimist de felul în care au evoluat lucrurile în R. Moldova în ultimii 20 de ani. „Mi-am imaginat independenţa altfel. Am vrut să văd R. Moldova o ţară prosperă, liberă, cu politicieni care să-şi respecte cetăţenii, nu să vadă în noi doar nişte generatori de voturi”… Asemenea miilor de entuziaşti ai Mişcării de eliberare naţională, el a crezut în noii lideri, pe care îi considera „curaţi ca lacrima”, dar unii dintre ei l-au dezamăgit în timp. „R. Moldova ar fi fost un stat prosper acum, dacă elitele politice care s-au perindat la conducere şi-ar fi dat interesul pentru neam şi ţară. Din păcate, aceste elite nu au fost la nivelul aşteptărilor. Suntem o ţară suverană, dar am rămas în continuare dependenţi de gazul rusesc, de nostalgiile sovietice. Cei cărora le-a fost bine pe timpul regimului sovietic nu înţeleg şi nu preţuiesc democraţia şi libertatea. Ei stau cu gândul la salamul de doi lei…”.


Speranţa moare ultima…

Libertatea câştigată în ’91 nu a durat mult. Mai întâi, au revenit la putere aşa-numiţii agrarieni, iar din 2001 - comuniştii. Petru Burduja trage concluzia: „De ce am mai scandat în Piaţă că vrem libertate, dacă tot noi i-am readus pe comunişti la putere?”. El nu înţelege de ce compatrioţii săi continuă să fie, şi după 20 de ani de independenţă, debusolaţi, obosiţi şi deznădăjduiţi. Îşi pune toată speranţa în tinerii de astăzi, care nu cunosc regimul sovietic şi sunt instruiţi în şcolile occidentale. Poate măcar ei vor face din Moldova o ţară prosperă şi se vor gândi mai mult la bunăstarea oamenilor. „Mai am timp, buletinul meu e valabil până în 2069”…

Irina Papuc,
TIMPUL, Arhiva, 2010