(În culisele istoriei) PRIMUL MINISTRU DE EXTERNE AL REPUBLICII MOLDOVENEŞTI

publicat în Istorie pe 25 Noiembrie 2013, 00:50

Părintele naţionalismului din Basarabia e considerat Ion Pelivan.  

Întotdeauna simt o remuşcare pentru faptul că n-am ştiut să-i găsim în panorama istorică locul exact care l-ar ocupa pe drept această personalitate mare, acest om care a marcat istoria noastră, în primul rând, prin gesturile lui uimitoare.

Spre exemplu: în noaptea de 20 noiembrie, când la el au venit delegaţii ale fracţiunii moldoveneşti, care deja hotărâse că primul preşedinte al Sfatului Ţării va fi Ion Pelivan, şi i-au comunicat că minoritarii vor boicota şedinţa de deschidere şi de alegerea preşedintelui, fiindcă ei îl doresc preşedinte pe Ion Inculeţ, Pelivan n-a făcut ceea ce ar fi făcut alt om politic din Basarabia, s-ar fi încăpăţânat să meargă înainte şi să se impună ca preşedinte. El a făcut un pas înapoi şi a făcut-o pe placul minoritarilor, alegându-l preşedinte pe Ion Inculeţ: Fiindcă Ion Pelivan a avut darul să înţeleagă că în lupta politică contează scopul, iar scopul este victoria, iar dacă pui în capul mesei ambiţia personală, n-ai nicio şansă să obţii victoria.

A acceptat să fie ministru de Externe în primul guvern al Basarabiei şi a dus linia politică a acestui guvern până la victoria finală, până când Conferinţa de Pace de la Paris din 1920, a recunoscut legitimitatea Unirii Basarabiei cu România.
Cum adesea se întâmplă, contemporanii n-au apreciat la justa valoare contribuţia lui Ion Pelivan la formarea României Mari, ba mai mult, autorităţile române prosovietice l-au arestat, l-au băgat în închisoare unde a murit... Acest autor prin tot ce a scris rămâne un reper de conştiinţă naţională ca şi viaţa lui trăită cu demnitate:

„PELIVAN, Ioan (1.IV.1876, s. Răzeni, jud. Chişinău – 25.I.1954, închisoarea Sighet).

Fiul lui Gheorghe Pelivan. Studii: la Seminarul Teologic din Chişinău (1898) şi Universitatea din Dorpat, Facultatea de Drept (1903).
În anii studenţiei este arestat ca membru activ al „pământeniei” basarabene şi deportat în nordul Rusiei la Viatka şi Arhanghelsk. Unul dintre cei mai consecvenţi luptători pe tărâm naţional din Basarabia. În colaborare cu C. Stere, Em. Gavriliţă ş.a. fondează primul ziar de limba română Basarabia (1906–1907).

Stabilindu-se cu traiul la Bălţi (1907-1916), adună o bogată bibliotecă românească. În 1917 participă la fondarea Partidului Naţional Moldovenesc.



A fost ales delegat în Sfatul Ţării din partea Congresului Militarilor Moldoveni. La 21.XI.1917, în ziua inaugurării şedinţelor Sfatului Ţării, a vorbit foarte impresionant. Scriitorul şi publicistul George Tofan, prezent la istoricul eveniment, a reţinut câteva detalii elocvente: „Dl Pelivan e un bărbat bine făcut, în floarea vârstei, fiu de răzeş răsărit din pământul binecuvântat al Basarabiei, faţă liniştită, duioşie în glas, zâmbet dulce în privire. Vorbeşte cu glas lin, într-o românească literară. Adânc cunoscător al trecutului ţării, el face o sumară reprivire istorică, insistând îndeosebi asupra nenorocirilor prin care a trecut neamul său din Basarabia în veacul din urmă. Câteodată tonul vocii sale liniştite se ridică; glasul şi tremură şi vorbitorul cumpătat aruncă o granată (grenadă – n.n.): „când s-au luptat doi hoţi a suferit poporul moldovenesc”. Cuvântarea temeinică şi călduroasă a fost aplaudată neîntrerupt..." (Sărbătoarea Basarabiei. Chişinău, 1917).

La 27 martie 1918 a votat Unirea Basarabiei cu România.

În Directoratul General al Republicii Populare (Democrate) Moldoveneşti ocupă funcţiile de ministru al Justiţiei, ministru de Externe, calitate în care a participat la Conferinţa de Pace de la Paris (1919–1920) şi la cea de la Geneva (1922). Ministru de Justiţie în Guvernul României (1919-1920). Membru al Partidului Naţional Ţărănesc, deputat (în mai multe legislaturi) în Parlamentul României. Conducător al filialei din Basarabia a Asociaţiei de Cultură Astra (1927–1936).

A colaborat cu publicaţii basarabene şi din regat. A mai semnat cu pseudonimele Jean Bieletzki, M. Inorodetz, Ion Rezeneanul ş.a. Un loc aparte în biografia lui îl ocupă colaborarea cu ziarele pariziene Le temps, Le victoire, La Patrie ş.a.

Opera sa: Adunarea Întemeietoare. Ediţia Zemstvei guberniale. (Chişinău, 1917); O pagină din istoria Basarabiei. Alexandru Matei Cotruţă. Scurtă schiţă biografică. (Bucureşti, 1940, 20 pag.); Din suferinţele Basarabiei sub stăpânirea rusească. (Chişinău, 1943.); The union of Bessarabia With Her Mather-Comtry România. (Bucureşti, 1924);

Câteva acte din trecut (Arhivele Basarabiei.-1937.-nr.1-4, anul IX.); Figuri basarabene din trecut (Cel dintâi renegat, Matvei Gh.Krupenski, e şi delapidator de bani publici) (Arhivele Basarabiei.–1938.–nr.1-4.–anul X.); Adunarea întemeietoare. (Chişinău, 1917); Basarabia de sub oblăduirea rusească. (Bucureşti, 1941); Ion Inculeţ şi Conferinţa de Pace de la Paris (1919–1920). (Bucureşti, 1920); Nicolae Ştefan Casso. (Bucureşti, 1942); Alexandru Matei Cotruţă. (Bucureşti, 1940); L'union de la Bessarabie ŕ la mére-patrie – la Roumanie. (Paris, 1919); Les droits des roumains sur la Bessarabie. (Paris, 1920.).

Când văd cu cât greu ni se dă mersul înainte, mă gândesc că există nişte cauze, nişte motive, de care nu ţinem cont, dar ele, cu timpul, devin bariere de netrecut în calea progresului.



Şi atunci când mă apucă disperarea, mă întorc înapoi la cele scrise de clasicii noştri, la drumul parcurs de ei, la experienţa lor amară.
Între scrierile lui Ion Pelivan am găsit o lucrare tipărită în 1941 la Bucureşti la Tipografia ziarului Universul: Basarabia de sub oblăduirea rusească.

În capitolul zece, Meritele şi greşelile trecutului, ale acestei modeste, ca volum, scrieri am găsit concluzii care sunt valabile şi astăzi:
„După Unire, multe lucruri bune s-au realizat în provincia noastră, dar şi mai multe încă au rămas să fie înfăptuite.

În afară de Şcoală, Biserică, Justiţie şi Administraţie, cari au făcut progrese mari indiscutabile, noi basarabenii ne putem mândri cu reforma agrară, pe care am înfăptuit-o şi pe care încă nici o ţară din lume nu a putut-o realiza, cum am realizat-o noi...

...Cea dintâi şi marea greşeală a noastră, trebuie să o spunem verde, a fost, că noi, puţini la număr cum eram, de la început ne-am permis luxul să ne dezbinăm într-atâtea partide şi grupări politice.

Această dezbinare a fost fatală pentru interesele mari ale moldovenimii noastre basarabene.

Hidra pseudo-democratică, cosmopolită şi internaţională, a reuşit uşor să pătrundă, să troneze şi să dicteze în altarul vieţii noastre publice.
Din cauza dezbinării, duşmănindu-ne şi bârfindu-ne reciproc, nu am contribuit noi oare la descurajarea şi demoralizarea maselor noastre ţărăneşti?

Nu am fost şi noi de vină, că s-au dezbinat şi s-au duşmănit între ei ţăranii noştri, că şi dintre ei s-au format bresle ruşinoase de agenţi electorali, de bătăuşi profesionişti şi de hoţi de urne?

Nu am îndemnat şi noi pe învingători şi pe preoţi să-şi părăsească şcoala şi biserica şi să se pună în slujba partidelor noastre?
Din cauza aceasta, în învăţământ, administraţie şi chiar în parlament, nu au putut intra cei mai buni, cei mai vrednici şi cei mai pregătiţi, ci adeseori indivizi, cari nu au avut şi n-au absolut nimic comun nici cu trecutul nostru, nici cu interesele şi năzuinţele noastre naţionale?
Dar presa străină şi înstrăinată? Nu a fost şi ea, în opera ei de destrămare a solidarităţii noastre naţionale şi de ponegrire a tuturor înfăptuitorilor Unirii, nu a fost ea oare încurajată şi de ai noştri?

Din cauza democratismului nostru cosmopolit, limba românească, nici după 20 de ani de la Unire, nu a parvenit să fie respectată chiar de „intelighenţii” noştri moldoveni.

O mulţime de funcţionari, preoţi, învăţători, magistraţi şi pensionari moldoveni, plătiţi din sudoarea ţăranului nostru român şi apăraţi de baioneta neadormită a soldatului nostru, nici până azi nu voiesc să părăsească urâtul obiceiu, ce ne aminteşte trecutul de robie, de a vorbi în public limba fostului nostru cotropitor.

Ce voiesc d-lor să manifesteze prin graiul străin, nu aşi putea răspunde precis. Dar am convingerea că ei dovedesc, că merită pe deplin porecla ce le-a fost dată de ruşi.

Am avut în Basarabia săptămâna de curăţenie şi deparazitare. Când va veni oare termenul şi pentru săptămâna de desrusificare?


Această cărţulie a devenit o raritate bibliografică, căci regimul comunist a nimicit-o din biblioteci şi a păstrat exemplare unice în secţiile speciale.

Apare fireasca întrebare: De ce?. Fiindcă într-o expunere scurtă se conţin tezele unui program pentru mai multe generaţii, unui program care nu poate fi ignorat, ocolit, uitat, este un program care are o singură destinaţie, să fie implementat.

De aceea zic, când ne vine prea greu, să ne întoarcem cu faţa spre clasici. Mai ales când îl pomenim pe întâiul nostru ministru de Externe…

ARHIVA TIMPUL
16 august 2013