Istorie

(Lecţii de Istorie) 150 de ani de la detronarea lui Cuza. De ce principe străin?

La 10 mai 1866, principele Carol de Hohenzollern intră în Bucureşti. Momentul este startul unei uriaşe curse contra-cronometru pentru modernizare. Vreme de 48 de ani, Carol I va înfrunta conflicte interne, crize dinastice, probleme diplomatice, războaie europene şi probleme sociale imense. Dar după jumătate de veac, chipul României va deveni cu totul altul. Ţara măruntă, tranzacţionată frecvent de imperiile vecine, avea să fie în 1914 o putere regională. Cum au reuşit generaţiile de atunci această performanţă excepţională? Cum de au accelerat istoria? Într-un nou proiect Digi24, aflaţi dacă nu cumva soluţiile găsite de România în viteza Carol I sunt valabile şi astăzi.

Detronarea lui Cuza, justificată. Se îndrepta către o dinastie personală

Pe 11 februarie 1866, domnitorul Unirii, Alexandru Ioan Cuza, e înlăturat de la putere. Liberalii și conservatorii toleraseră vreme de câțiva ani decizii și comportamente pe care le considerau abuzive. Liberalii înghițiseră o lovitură de stat dată de Cuza în mai 1864 pentru că susțineau reformele agrară și electorală, imposibil de aplicat altfel. Conservatorii acceptaseră și ei reformele pentru că domnitorul lucra eficient la consolidarea Unirii. Dar și unii, și ceilalți au refuzat planurile fostului pârcălab de Galați de a crea la București o dinastie personală. Alexandru Ioan Cuza își putea permite derapaje, dar nu avea dreptul să încalce acordul politic major care îl adusese la putere. Divanurile ad-hoc ceruseră Unirea sub dinastie străină și aveau motive întemeiate să procedeze așa. 

Complotiştii care l-au detronat pe Alexandru Ioan Cuza au bătut la o ușă deschisă. Domnitorul știa că pierduse orice sprijin politic. Conservatorii erau nemulțumiți de felul în care se aplicaseră reformele agrară şi electorală. Liberalii detestau maniera lui autoritaristă de conducere.

În noiembrie 1865, Cuza îi scrisese lui Napoleon al III lea ca să tatoneze terenul retragerii. Răspunsul a fost unul dezamăgitor. Ion Brătianu, trimisul liberalilor, se afla deja la Paris în căutare de sprijin pentru viitorul principe străin. La Bucureşti, toţi cei care contau în politică luau în calcul plecarea lui Cuza.

Mariajul lui Cuza era măcinat de probleme. Elena Rosetti, soția domnitorului, nu putea avea copii. Îi lipsea și dragostea soțului. Întors de la Paris în 1837, tânărul ofițer de la Galați își risipea solda în cazinoul orașului. În 1844 zestrea soției venise la timp. Episoadele de menage-a-trois erau însă frecvente şi utile politic. Numit pârcălab de Covurlui/Galaţi, proaspătul colonel Alexandru Ioan Cuza a demascat falsificarea alegerilor pentru divanurile ad-hoc în favoarea Turciei grație informațiilor obținute printr-o relație extraconjugală.

În perioada domniei, păcatele lui vodă erau uşor de trecut cu vederea în atmosfera levantină de la București. Dar relația sa cu prințesa sârbă Maria Obrenovici a devenit o problemă politică. Ea îi dăruise lui Cuza doi fii, iar domnitorul i-a adus în casa soției, plănuind să îi adopte. Ideea a stârnit panică. Moștenitorii ar fi permis crearea unei dinastii personale.

Dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza fusese rezultatul cererilor formulate de adunările ad-hoc de la Iaşi şi Bucureşti de la sfârşitul Războiului Crimeei. Victoria din 1856 a alianţei formate din Franţa, Anglia şi Turcia asupra Rusiei făcuse posibilă şi discutarea punctului de vedere al Principatelor.

Ignorate până atunci, Moldova şi Valahia ceruseră Unire, dar sub un principe străin, văzut ca arbitru intern şi conexiune directă cu Occidentul, neutralitate sub garanţia Marilor Puteri şi libertate economică. Dar în 1858-59, proiectul unei dinastii străine a fost amânat. Puterile garante cereau doi domni români şi numai dubla alegere şi în Moldova şi în Ţara Românească a făcut posibilă Mica Unire. Dar în momentul în care Cuza a pus sub semnul întrebării însuşi principiul prinţului străin, înlăturarea sa a devenit iminentă.

„Monstruoasa Coaliţie este o formulă pe care a propus-o, pentru prima dată, nu istoriografia comunistă, ci propaganda oficială a regimului Cuza. Este sintagma care trebuia să – şi a şi făcut-o, de altfel – să diabolizeze această opoziţie faţă de politica lui Cuza.

Numai că cei implicaţi în complot, în acest proiect al înlăturării lui Cuza, aveau o problemă – nu dispuneau de forţă militara necesară. Şi, practic, înlăturarea propriu-zisă a fost amânată până în momentul în care şeful Statului Major al armatei pământene, generalul Haralambie, a fost convins să se alăture conjuraţilor. În momentul în care acesta şi-a dat acordul pentru organizarea propriu-zisă a loviturii de stat, fără să se mai aştepte şI fără să se mai caute o soluţie pentru a rezolva situaţia post-abdicare, s-a trecut la acţiune, Cuza este înlăturat repede”, explică istoricul Alin Ciupală.

11 februarie 1866. Cuza este detronat. Locotenența Domnească

Actul de abdicare a fost semnat în zorii zilei de 11 februarie, la 5 dimineaţa. Un grup de ofiţeri a intrat în casa domnitorului şi i-a prezentat documentul: „Noi, Alexandru Ioan Cuza I, conform dorinţiei naţiunii întregi şi a angajamentului ce am luat la suirea pe tron, depun, astazi 11 februarie 1866, cârma guvernului în mâna unei Locotenenţe Domneşti şi a unui minister ales de popor".

Alexandru Ioan Cuza era popular printre orăşenii de rând, majoritatea veniţi recent de la ţară. Dar aceştia nu au aflat ştirea abdicării în timp util. Prefectul Poliţiei ordonase să fie tăiate funiile clopotelor din oraş care funcţionau drept sirene de alarmă.

Locotenenţa domnească, adică un soi de Regenţă, s-a putut instala imediat. Componenţa ei este relevantă pentru proiectul de ţară ale vremii.

Primul membru al Locotenenţei, colonelul Nicolae Haralambie, fusese omul numărul 2 în regimul Cuza, după premierul Mihail Kogălniceanu.

„Generalul Haralambie a fost cel care a organizat practic lovitura de stat… În afară de Mihail Kogălniceanu, toţi ceilalţi lideri ai vieţii politice româneşti, atâta cât exista ea, au fost împotriva lui Cuza. Această Monstruoasa Coaliţie, ca să folosim termenul propagandei regimului, îi adună, de fapt, pe toţi cei care contează în această societate românească aflată la începutul drumului ei către Europa”, spune profesorul universitar Alin Ciupală.

Al doilea, generalul Nicolae Golescu, liberal, muntean, dintr-o familie boiereasca mai nouă , fusese premier și apoi ministru de interne și de război sub Cuza.

„Nicolae Golescu este unul dintre cei patru fraţi paşoptişti, este unul dintre fiii lui Dinicu Golescu, boierul călător care ajunge până la Viena şi care ne-a lăsat o foarte interesantă relatare a călătoriei lui, este, într-adevăr, un personaj care se afirmă în timpul Revoluţiei de la 1848 din Muntenia”, precizează istoricul Alin Ciupală.

Alături de fratele său, Ştefan, Nicolae Golescu îşi petrecuse exilul post-Revoluţie paşoptistă la Paris. În acei ani, bucăţi mari din moşia familiei, care se întindea în zona actualei Gări de Nord din Bucureşti, au fost vândute pentru susţinerea acţiunilor de lobby în favoarea Principatelor.

Cel de-al treilea membru al Locotenenţei Domneşti, era moldovean. Marele boier Lascăr Catargiu care se va afirma mai ales după venirea în ţară a lui Carol I.

„Lascăr Catargiu face parte dintr-o veche familie aristocratică a boierimii moldoveneşti, o familie veche, înstărită. El personal s-a dovedit a fi atât în poziţia de prim-ministru al României, cât şi în poziţia foarte importantă de preşedinte al Partidului Conservator un personaj moderat, un personaj care a încercat să adune lângă el toate forţele conservatoare, să tempereze excesele altor lideri şi a fost foarte apreciat de Carol I care nu a ezitat să se bazeze pe el ori de câte ori conjunctura a cerut-o. Într-un fel, nu putem decât să ne bucurăm că astăzi statuia lui a fost refăcută şi o putem admira în București, chiar dacă nu este în locul în care a fost iniţial. Este unul dintre întemeietorii României moderne care își merită din plin statuia”, spune profesorul universitar Alin Ciupală.

1866: Românii au vrut un lider apusean

Autorii loviturii de la 11 februarie ştiau că trebuie să se mişte rapid. Puterea suzerană a Principatelor, Turcia, recunoscuse Unirea doar pe timpul domniei lui Cuza. Odată înlăturat, Unirea ar fi trebuit desfăcută. Imediat ce telegraful a adus la Constantinopol vestea abdicarii lui Cuza, ministrul de externe Ali-paşa a cerut ca Iaşiul şi Bucureştiul sa organizeze de îndată alegeri pentru doi domni.

În ciuda riscurilor care planau asupra Unirii, 1866 era un moment bun pentru proiectul de țară al României. Napoleon al III lea, favorabil românilor, domina scena politică europeană, Anglia ezita să se implice, Rusia poza în protectoarea creştinilor contra Turciei, iar Austria, adversară categorică a Unirii, se pregătea de război cu Prusia. Prin urmare, locotenenţa domnească de la Bucureşti şi-a permis să ignore cererea Istanbulului. A urgentat în schimb găsirea mult doritului principe străin.

Graba a provocat o primă alegere stânjenitoare. Românii s-au îndreptat iniţial spre Filip de Flandra, care a refuzat oferta. Nu dorea să rişte nimic. Un alt prinţ, de origine germană, a fost însă gata să îşi asume toate riscurile.

sursa: digi24.ro

Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *