Dar poate că solidaritatea noastră la rele nu este altceva decât semnul unei situaţii catastrofale în care am ajuns, încât pentru a supravieţui biologic, ne mâncăm unii pe alţii? Poate că supravieţuirea fizică reprezintă unica şansă de a mai fi în istorie? Dacă, fiind sub stăpânire rusească de circa optsprezece decenii, în consecinţă diminuându-ni-se semnificativ identitatea, dacă am pierdut/am fost jefuiţi astfel de importante valori identitare, precum limba, alfabetul, istoria, folclorul, dreptul de a participa la procesul de definitivare a naţiunii române şi a statalităţii române, dacă am ajuns să nu mai avem nimic altceva pentru ce să trăim, decât supravieţuirea fizică, dacă şi statul nostru de azi nu mai este altceva decât un instrument de diminuare a identităţii noastre – deci nu este al doilea stat românesc! – atunci să trăim pentru a supravieţui măcar biologic, ca să naştem copii în credinţa că vor fi fiinţe libere.
De ce nu ne producem şi noi, basarabenii adulţi, ca fiinţe libere?
Pentru că ne-am născut sclavi, din părinţi înrobiţi, pentru că ni s-a cultivat o conştiinţă de sclav într-o ţară de sclavi. Moise şi-a condus poporul către Pământul Făgăduinţei tocmai patruzeci de ani nu doar din cauza drumului deosebit de greu prin deşert, ci pentru a ajunge la destinaţie cu un popor reînnoit, cu o generaţie care să nu mai ştie ce-i robia, căci ţara care li s-a promis era una promisă pentru oameni liberi. Iar un drum prin deşert este cel mai potrivit pentru a scăpa de mentalitatea de sclav şi a-ţi reedifica şi redefini o nouă mentalitate. Şi Isus a meditat în deşert patruzeci de zile, pentru a-şi conştientiza definitiv misiunea sacră de Mântuitor prin jertfirea trupului său, deoarece a fost întrupat anume pentru această misiune.
Şi noi, basarabenii, suntem o jertfă – jertfa naţiunii române pentru dreptul de a supravieţui în istorie. Jertfa noastră este însă nu numai de trup, dar şi de suflet. Jertfim o parte din noi nu doar pentru supravieţuirea celeilalte părţi, ci pentru a se reînnoi întregul din noi, identitatea, entitatea noastră. Iată de ce starea noastră de spirit, care ne identifică în raţiunea de a fi în istorie, este unică, iar cuvântul ce-o denumeşte nu poate fi tradus.
Dorul nostru este starea şi speranţa noastră de re-împlinire, de a fi din nou unitari precum au fost strămoşii noştri dacii, a căror spiritualitate şi viziune asupra lumii a fost una esenţial creştină. De aceea în spaţiul nostru congenital nu sunt atestate, istoric sau mitologic, nici cazuri de silnicie împotriva primilor creştini, nici cazuri de convertire la creştinism prin sabie.
Dorul nostru este dorinţa noastră ancestrală exprimată genial de poetul nostru naţional prin versul …pe mine /Mie redă-mă!
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
