„Ultima Adresă” riscă să se oprească la nici zece case

publicat în Actualitate pe 27 Iulie 2018, 10:39

Victimele represiunilor staliniste nu cred în continuitatea proiectului lansat zilele trecute

Săptămâna aceasta, la Chișinău a fost lansat proiectul „Ultima Adresă”, menit să comemoreze victimele represiunilor sovietice. Astfel, se propune ca pe fațadele caselor în care a fost înregistrată ultima reședință a zecilor de mii de victime ale terorii staliniste din Basarabia să fie instalate plăci comemorative. Proiectul pare a fi bun, dar așa se întâmplă că nici destinatarii acestuia nu prea iau în serios inițiativa respectivă.

Un asemenea proiect, cu aceeași denumire, a fost lansat în premieră în Federația Rusă de către un grup format din istorici, activiști civici, jurnaliști, arhitecți și scriitori care, la rândul lor, s-au inspirat din proiectul european „Stolpersteine”. Ulterior, proiectul „Ultima Adresă” a fost implementat în Ucraina și Cehia, acum a fost lansat în R. Moldova și urmează să ajungă în Belarus, Georgia, Germania, Letonia, Polonia și România. Coordonatorul proiectului, Victor Popovici, spune că i-a venit această idee atunci când a observat în orașele din străinătate mai multe plăci comemorative. „Pe vremea cât am locuit în Bruxelles, am văzut o placă de alamă instalată în trotuar, exact în fața casei unde au locuit victimele nazismului. Din curiozitate, m-am documentat pe internet și am aflat despre proiectul Stolpersteine, iar ulterior și despre „Ultima Adresă”. Atunci m-am gândit că ar fi binevenită o astfel de inițiativă și în R. Moldova”, concretizează coordonatorul proiectului.

Primele plăci comemorative au costat 500 de dolari

Muncind mai târziu în cadrul Agenției de Inspectare și Restaurare a Monumentelor din R. Moldova (AIRM), Popovici a solicitat sprijin financiar de la Ambasada SUA la Chișinău, pentru a putea iniția proiectul. „Agenția avea un proiect mai mare, împreună cu Ambasada SUA, în cadrul căruia existau anumite resurse financiare prevăzute pentru diverse activități. Astfel, noi le-am propus americanilor să implementăm aceste proiecte și ei au acceptat”, explică Victor Popovici.

Totuși, Ambasada SUA a contribuit financiar doar pentru a ajuta AIRM să inițieze proiectul „Ultima Adresă”. În continuare, Agenția mizează pe implicarea celor care vor dori să contribuie cu donații. „Am solicitat resurse financiare pentru a putea iniția acest proiect, deoarece, de regulă, la început apar mai multe dificultăți. Celelalte plăci le vom instala mult mai ușor, pentru că deja cunoaștem cum funcționează mecanismul și avem stabilite anumite contacte”, adaugă aceeași sursă.

Potrivit reprezentantului Agenției, plăcile au fost elaborate în baza schiței arhitectului rus Alexandr Brodschi, sunt produse din oțel inoxidabil și au mărimea de 11 x 19 cm. Pe ele sunt înscrise informațiile generale despre victima represiunilor politice. „În prezent, dispunem de bani pentru șapte plăci a câte 70 de dolari fiecare, oferiți de Ambasada SUA. De asemenea, am achitat 40 de dolari pentru domeniul ultimaadresa.md și avem niște pliante, pe care încă nu știm din ce bani le vom achita”, conchide Victor Popovici.

„Este o inițiativă foarte bună”

Unele victime ale represiunilor staliniste apreciază acest proiect, fiind de părere că nu trebuie să ne uităm trecutul. Constantin Baranovschi are 76 de ani și nu-i place să-și amintească de anul 1952, când a fost deportat în Kazahstan. „Tatăl meu era medic în satul Pereni, raionul Hâncești, și a fost executat la Odesa în 1951, fără să știm. Un an mai târziu, mama, bolnavă de cancer, împreună cu patru copii a fost deportată. Timp de 12 luni am trăit în Kazahstan, iar când a trebuit să ne întoarcem, mama a fost nevoită s-o lase pe sora mai mică la orfelinat, pentru că nu mai avea nici putere, nici bani pentru tren. Ani la rând a încercat s-o găsească, iar înainte de a muri a luat cuvânt de la sora mai mare că va continua s-o caute. Am găsit-o mai târziu, dar…”, oftează bărbatul.

El salută ideea de a amplasa plăci comemorative pe fațadele caselor în care au locuit victimele atrocităților staliniste, dar dă asigurări că multe dintre aceste locuințe au fost fie demolate, fie părăsite. „Este o inițiativă foarte bună, care ar demonstra că nu toți oamenii sunt uituci și lipsiți de demnitate, încât să minimalizeze importanța acelor evenimente. Cred că nu există familie care să nu fi suferit de pe urma deportărilor. A fost durerea întregului neam. Nu prea cred că inițiativa va avea continuitate, dar… Doamne ajută!”, spune Constantin Baranovschi.

„Mai bine ne-ar fi dat un ajutor”

De altă părere este Elena Istrate, care crede că plăcile comemorative nu își mai au rostul, din același motiv, căci multe dintre casele victimelor stalinismului sunt ruine. Femeia a fost deportată împreună cu familia sa pe când avea numai doi ani. „Era 6 iulie 1949. În acea noapte senină, au năvălit soldații și l-au luat pe tata. Mama a început să plângă și a spus că nu rămâne acasă fără el, așa că ne-au deportat pe toți. Pe atunci mai aveam doi frați, unul de câteva luni, iar altul de 10 ani. Am mers două săptămâni în tren, iar când am ajuns în Siberia, ne-au dus într-o baracă de lemn, unde săptămâni întregi ne-au mâncat ploșnițele. Pe urmă tata a făcut acolo o căsuță, în care am trăit opt ani. Of, am avut multe de tras”, mărturisește Elena.

Femeia își amintește că în Siberia s-au mai născut alți trei copii în familia părinților săi și că s-au întors acasă fără fratele mai mare. „El avea 18 ani și trebuia să facă armata. Atunci când a venit vestea că putem reveni acasă, fratele s-a dus la lucru să prezinte niște documente, iar acolo a fost strivit între vagoanele unui tren, în urma unui accident. L-au dus la spital, l-au operat, dar a murit din cauza că i-au administrat o doză prea mare de anestezie”, își amintește Elena Istrati cu lacrimi în ochi.

Când s-au întors în satul de baștină, casa lor fusese transformată în grădiniță pentru copiii oamenilor învățați, iar părinții săi au fost nevoiți să construiască o altă casă. „Ani la rând, una dintre surorile mele a luptat pentru a câștiga acea casă înapoi, iar într-un sfârșit ne-au dat o dărâmătură. Nu văd rostul acestor plăcuțe, mai bine ne-ar fi dat un ajutor”, este de părere ea.

„Nu mai are cine citi aceste plăci”

Nici Elena Munteanu nu crede că proiectul „Ultima Adresă” va avea sorți de izbândă în R. Moldova, întrucât, în opinia ei, nu mai are nici cine să citească plăcuțele comemorative. Din familia sa, au fost deportați bunelul și tatăl său, dar și bunelul soțului. Ea ne dă asigurări că, deși soarta părinților săi nu a fost ușoară în Siberia, adevărată tragedie au trăit-o atunci când s-au întors acasă. „Tata a fost deportat, iar mama a fugit din urma mașinii până au luat-o și pe ea. Dar când s-au întors acasă, nu i-au primit în sat, pentru că-i considerau „dușmani ai poporului”. Așa că tata a fost nevoit să-și construiască altă casă la Chișinău. Acolo am trăit 16 ani, dar părinții mei nu s-au obișnuit cu viața de la oraș. S-au întors apoi în sat și au făcut o altă casă”, povestește interlocutoarea mea.

Elena Munteanu nu are nimic împotriva „Ultimei Adrese”, dar crede că inițiatorii proiectului muncesc în zadar. „În sate, casele sunt pustii, nu mai are cine citi aceste plăci comemorative. Asemenea inițiative nu pot schimba situația deplorabilă din R. Moldova. Eu am trei copii, băiatul mai mare s-a stabilit în Franța, fata este în Italia, iar mezinul, chiar dacă a rămas la Chișinău, acum se află la fratele său, unde lucrează la un proiect. Nu-ți vine să plângi de milă? Oare țara asta nu mai are nevoie de oameni cu studii calitative?”, se întreabă femeia.

Astfel, deși prin „Ultima Adresă” se urmărește scopul de a comemora victimele represiunilor politice staliniste, nici destinatarii proiectului nu au prea multă încredere în reușita acestei inițiative. Menționăm că odată cu „Ultima Adresă”, la Chișinău a fost inițiat un alt proiect similar de comemorare a victimelor nazismului, numit Stolpersteine sau „Pietre de poticnire”. Ideea vine încă din anul 1992 și-i aparține artistului german Gunter Demnig. Astăzi, peste 67000 de astfel de plăci au fost instalate în 22 state europene. Cu alte cuvinte, Stolpersteine este cel mai mare proiect de comemorare a victimelor regimurilor dictatoriale din lume.