2003

publicat în Atitudini pe 10 Noiembrie 2018, 00:50

Ei erau tineri și păreau de neînvins. Mulți dintre ei au trecut prin instituții prestigioase de învățământ din străinătate și avuseseră în Occident experiențe profesionale.

Vorbeau limbi străine, făceau parte din tânăra elită intelectuală a țării și, pentru mulți cetățeni, reprezentau un orizont de speranță. Liberali, părtași ai capitalismului economic, democrați, sprijinitori ai pluralismului politic și militanți pentru respectarea drepturilor omului și pentru edificarea statului de drept, ei doreau, în mod sincer, o apropiere a țării lor de Occident. Se bucurau de susținerea unei părți importante a societății, căci de partea lor erau intelectualii, tinerii, care aveau o afinitate pentru Vest, cei cu mentalitate progresistă și care doreau sincer ca în țara lor să continue procesele de democratizare și reformele economice.

Organizați în două partide politice mari, cunoscute deja electoratului și creditate cu șanse destul de mari de a forma în viitorul Parlament un grup de opoziție solid, tinerii reformatori democrați s-au lansat în campania electorală. Doar că s-au împotmolit foarte repede și au comis o serie de greșeli care au costat foarte scump. În final, nici unul din aceste partide mari de opoziție, forțe politice reprezentative ale curentului progresist și democrat din societate, nu a trecut pragul electoral. Nici un reprezentant al partidelor democratice nu a ajuns în Parlament, iar Opoziția reală s-a redus la doi-trei parlamentari, care au fost aleși în calitate de candidați independenți în circumscripțiile uninominale. A urmat o consolidare a regimului autocratic al celui mai influent om din țară, iar partidul de guvernare s-a instalat solid, pentru următoarele decenii, în calitate de majoritate parlamentară învingătoare „din oficiu” a scrutinelor care aveau să urmeze.

Cele scrise mai sus nu reprezintă un scenariu imaginar de catastrofă pentru alegerile parlamentare din 24 februarie 2019. Este vorba de lucruri care deja s-au întâmplat – cele de mai sus constituie un rezumat al celor întâmplate cu opoziția democratică din Federația Rusă, la alegerile parlamentare din decembrie 2003. În ale mimetismului istoric, R. Moldova se apropie mai degrabă de Rusia, decât de România sau de Occident: procesele care se desfășoară la noi sunt în multe privințe similare cu cele din Federația Rusă, doar că la câțiva ani distanță. În mod evident, situația actuală din R. Moldova este diferită de cea din Rusia de acum 15 ani. În toamna lui 2003, alegerile rusești au fost puternic influențate de arestarea, în octombrie 2003, a oligarhului Mihail Hodorkovski, finanțatorul partidelor de dreapta și simbol al „luptei antioligarhice” a președintelui Vladimir Putin.

O diferență notabilă față de situația noastră este faptul că, în 2003, omul cel mai puternic din Rusia, președintele Putin, se bucura de un sprijin real al populației, aflându-se detașat pe primul loc în topul încrederii alegătorilor. În R. Moldova este invers: persoana cea mai influentă în stat, Vlad Plahotniuc, este și politicianul cu cel mai mare antirating. Dar asta nu poate să fie singura miză a partidelor democratice. Alegerile din Rusia din 2003 au demonstrat că, atunci când opoziția este dezbinată, se atacă reciproc, nu reușește să-și mobilizeze forțele creatoare, pierde mult timp și efort în procese cu impact scăzut pe plan electoral, bate ținte false și nu este consecventă în acțiunile sale. Astfel, catastrofa electorală e inevitabilă. Unde mai pui că sistemul electoral mixt, valabil în Rusia în 2003 și aplicat pentru prima dată în R. Moldova în 2019, nu va avantaja în niciun caz partidele de opoziție, ba din contră. Antiratingul lui Plahotniuc este un colac de salvare pentru opoziția democratică, dar nu se poate miza doar pe acesta. Fără o campanie electorală puternică, începută la timp și derulată în mod consecvent și coerent, articulată pe o serie de mesaje formulate pe înțelesul electoratului și desfășurată din perspectiva unor calcule politice raționale, catastrofa democrației moldovenești este iminentă. În afară de rating, Plahotniuc dispune astăzi de întregul instrumentar politic utilizat de liderul de la Kremlin în 2003: are și un viitor aliat în figura Partidului „Șor”, situat pe o platformă populistă (Rodina lui Rogozin în Rusia anului 2003), și o opoziție „de sistem” obedientă, în figura PSRM-ului lui Dodon (comuniștii și LDPR-ul lui Jirinovski din 2003). Iar sistemul electoral mixt îi oferă toate șansele să scape cu ușurință de o prezență masivă a opoziției veritabile, proeuropene și unioniste, în viitorul Parlament.

Istoria nu se repetă. Dar ea are supărătorul obicei să lucreze cu ingrediente învechite. Catastrofa politică a democraților ruși din anul 2003 trebuie să ne fie de învățătură acum, la 15 ani distanță. Fără o mobilizare inteligentă și eficientă a opoziției democratice, viitorul Parlament riscă să fie practic foarte asemănător cu cel din Rusia de acum 15 ani: lipsit de o veritabilă opoziție și transformat într-o platformă de susținere a unui regim autocratic și dictatorial.