2015 – anul în care “Sindromul Republica Moldova” s-a acutizat, iar reunirea cu România a câştigat noi susţinători

În cele din urmă, victima devine extrem de atentă la nevoile răpitorului şi ajunge să îşi ignore propriile nevoi.

Fără a intră în dedesubturile acestui concept, este importantă precizarea că separarea victimei de răpitor este extrem de grea, această presupunând ruperea singurei relaţii pozitive formate, cea cu răpitorul.

În cazul "Sindromului Republica Moldova", victima – cetăţenii – are legături bolnăvicioase cu trei răpitori:

1. Pactul Molotov-Ribbentrop, o gravă vicisitudine a istoriei, cel care a dus la apariţia pseudo-statului RM.
2. Sistemul oligarhic care a înflorit pe pilonii administrativi-politici de la Chişinău.
3. Propagandă rusească, cea care spală creierii moldovenilor prin posturile de radio şi TV, care ocupă peste 80% din spaţiul media din cel de-al doilea stat românesc.

În 2015, după câţiva ani de orbecăială optimistă, alimentată de încurajări venite prin vizite simbolice ale unor lideri importanţi (Angela Merkel şi Joe Biden înghesuindu-se în acea lista), fosta republica sovietică socialistă şi-a arătat adevărată faţă, întreagă intensitate a Sindromului care i-a marcat existenţa în ultimii 24 de ani.

Publicul entuziasmat de la Bruxelles şi din alte capitale euroatlantice, păcălit de ceea ce s-a chemat "povestea de succes a Parteneriatului Estic", s-a pomenit în faţă unei poveşti de groază.

Scenariul a fost unul de-a dreptul hollywoodian. Cu "Jaful secolului" că preludiu – un miliard de dolari dispărut din 3 bănci devalizate ulterior. Urmat de proteste stradale continue, nişte imitaţii mici şi penibile ale maidanului ucrainean, care au înregistrat o prezenţa masivă, iniţial, dar fără o susţinere reală, la final, atunci când s-a înţeles că adevăratul scop al organizatorilor era unul electoral.

A venit, apoi, faza de oligarhicid între doi hoţi-politicieni, fostul premier, Vlad Filat, şi "Ceauşescul Republicii Moldova" din ultimii ani, Vlad Plahotniuc.

Şi, că dovadă clară a acutizării Sindromului, Banca de Economii a Moldovei şi Aeroportul din Chişinău au ajuns pe mâna ruşilor.

Pe fundalul acestui dezastru social-economic, reacţia cetăţenilor nu a întârziat să apară. Puşi în faţă lipsei de alternative, unii au plecat din cel mai sărac stat din Europa, ducând la peste un milion numărul celor care îşi duc traiul departe de casă. Alţii au început să se uite cu tot mai multă speranţa înspre Bucureşti, convinşi că reunirea este singură soluţie pentru statul eşuat al căror cetăţeni sunt, îngroşând rândurile unioniştilor.

2015 a fost un an prolific pentru mişcarea unionistă de pe cele două maluri de Prut.

Dincolo de manifestaţiile stradale cu zeci de mii de participanţi, unioniştii s-au consolidat la nivel organizaţional. Pe 16 mai, la Chişinău, aceştia au fondat Blocul Unităţii Naţionale (BUN), o coaliţie de peste 20 de organizaţii non-guvernamentale, echivalentul Platformei Unioniste "Acţiunea 2012" de la Bucureşti.

Tot mai multe voci respectabile – reprezentanţi ai administraţiei publice locale şi centrale, lideri de partide, experţi, foşti premieri şi preşedinţi de ţară etc. – vorbesc despre Unire că despre un obiectiv naţional.

Tot mai multe sunt declaraţiile pro-Unire ale diverselor uniuni de creaţie şi asociaţii profesionale. Nu mai puţin de 71 de organizaţii din diaspora, acolo unde românii din cele două state româneşti au făcut deja unirea, au lansat un apel în care cer autorităţilor să întreprindă paşi concreţi pentru realizarea acestui deziderat.

Pentru prima dată în istoria Republicii Moldova, întrebarea privind un eventual referendum în care să fie abordată tema unirii a fost inclusă în mod tranşant într-un sondaj realizat la nivel naţional.

Rezultatele sunt mai mult decât îmbucurătoare, mai ales că inclusiv oponenţii acerbi ai acestei idei, marionetele intereselor ruseşti în zona, arată că numărul unioniştilor a crescut considerabil în ultimii ani.

Cu un DNA funcţional la Bucureşti, pe post de argument suprem, cetăţenii moldoveni, victime ale unei justiţii selective, nu pot să nu adere la curentul unionist, singurul care le poate garanta ieşirea din prăpastia în care au ajuns.

Lupta, însă, nu e nici pe departe câştigată. Federaţia Rusă îşi activează agenţii de fiecare dată când are impresia că românismul ocupă prea mult loc în spaţiul public. O demonstrează gestul disperat cu ruperea hărţii României Mari de la 1930 în Parlamentul de la Chişinău, completat de ameninţările cu răfuială fizică la adresa unioniştilor şi instigarea la violenţă şi ura interetnică la adresa celor care se declara români în Republica Moldova.

Numărul susţinătorilor Unirii creşte inclusiv pentru că organizaţiile unioniste vin cu o strategie clară privind următorii paşi care urmează a fi făcuţi, astfel încât 2018 să devină un orizont realist pentru obiectivul lor.

Prin acţiunile şi poziţiile lor publice, BUN şi Acţiunea 2012 au demonstrat că românii nu au de ce să nu susţină proiectul unionist atât timp cât această înseamnă beneficii pentru ambele state.

O dovedesc şi studiile elaborate în acest sens de Fundaţia Universitară a Marii Negre.

Într-un context regional şi internaţional afectat de comportamentul nesăbuit al ursului de la Moscova, este clar că umbrela NATO devine şi ea un argument solid pro-Unire într-o Republica Moldova care se joacă de-a neutralitatea.

Nevoia unităţii într-o lume afectată de schimbări majore, care pot surveni peste noapte (valul de emigranţi sirieni e doar unul dintre exemple), şi ameninţări teroriste este mai mare că oricând. Inclusiv în interiorul societăţii româneşti.

Nicolae Iorga spunea: "O ţară nu se poate clădi nici pe cel mai netăgăduit avant al unui suflet genial, care urmăreşte cu mândrie soborul aripilor sale puternice, şi încă mai puţin pe mărăcinii împleticiti ai dibăciei politice, ci numai pe nemişcată piatră de temelie a caracterelor ce s-au jertfit, pentru că să se creeze o patrie".

Din fericire, trăim timpuri în care jertfă nu trebuie să fie una fizică, iar patria este deja creată. Dar, fără o jertfă convenţională, care să fie pusă pe altarul interesului naţional, România nu are cum să atingă progresul pe care şi-l doreşte. Oricât de mari ar părea cuvintele lui Iorga, ele sunt extrem de actuale, inclusiv într-o lume marcată de pragmatism şi consumerism.

2016 este un an în care România trebuie să demonstreze că este în stare să se transforme după tragedia din Colectiv, cea care a indicat, o dată în plus, asupra necesităţii de resetare a clasei politice. Este un an în care România trebuie să se apropie decisiv de modelul civilizat de comportament al celor care reprezintă statul în interacţiunea cu cetăţenii de rând, vocea străzii nu mai poate fi ignorată, această şi-a demonstrat forţă în două cazuri deja, ultimul fiind cel al dârjilor ciobani.

Este un an în care România trebuie să devină şi mai atractivă pentru românii de acasă, pentru cei din diaspora, dar şi pentru românii de pe celălalt mal al Prutului.

Mai ales, pentru cei circa 1 milion de cetăţeni români cu acte în regulă, care trebuie ajutaţi să scape de un sindrom ce le distruge destinele.

Constantin Codreanu este analist politic, jurnalist, activist civic, Preşedinte executiv al Consiliului Naţional al Reîntregirii (România), reprezentant al Blocului Unităţii Naţionale (Republica Moldova) şi militant pentru reunirea celor două state româneşti.

sursa: ziare.com