Actualitate

3 aprilie în ISTORIE /1653 – Logofătul Gheorghe Ştefan, sprijinit de corpuri de oaste din Transilvania şi Muntenia, ocupă Iaşii şi se proclamă domn al Moldovei

Timp de cîteva luni (aprilie-octombrie 1653) scaunul domnesc din Iaşi a fost activ disputat între Vasile Lupu şi boierul Gheorghiţă, logofătul acestuia. Desfăşurarea evenimentelor din Polonia vecină, legate de insurecţia oştii zaporojene, de rînd cu alte evenimente ce vizau atît Ţara Moldovei, cît şi Imperiul Otoman, i-au determinat pe otomani să-l recunoască ca domn pe logofătul rebel şi nu pe acel voievod, care i-a servit aproape două decenii – pe Vasile Lupu.

Gheorghe Ştefan a început să uneltească împotriva lui Vasile Vodă încă în faza incipientă a insurecţiei căzăceşti. Aflat în 1648 la curtea principelui ardelean într-o misiune diplomatică, el “mai multe adăogea spre vrajbă, şi în locul trebilor stăpînu-său, în solii au aşedzat treaba sa spre domnie” [1]. Cîţiva ani mai tîrziu, în 1651, boierul Gheorghiţă îl chema pe Gheorghe al II-lea Rakoczy al Transilvaniei (1648-1660) şi pe Matei Basarab al Munteniei (1632-1654) să-l înlăture pe Vasile Lupu de la conducerea Moldovei.

Sirianul Paul din Alep, martor ocular al “răzmeriţelor moldovene”, nota în jurnalul său de călătorie: “Logofătul nu înceta a trimite mesagii, a intriga şi a face toate silinţele pentru a atrage în partidul său pe toţi oamenii cei mai însemnaţi…, care urau foarte mult pe Vasile şi pe nobilii săi, dimpreună cu toţi grecii lor…” [2].

Ţinut sub strajă la închisoarea Şapte Turnuri din Istanbul, Vasile Lupu îi scria cu indignare “succesorului” său: “…Mi-ai stricat şi mi-ai dezrădăcinat şi neamul cu morţi rele şi cumplite, ai stins şi avuţia şi odoara agonisită din tinereţele mele pînă la bătrîneţe…” [3].

Confirmat de Poartă şi susţinut de protectorii învecinaţi: Matei Basarab, Gheorghe al II-lea Rakoczy şi de regele polon Jan Kazimir, noul înscăunat era mai mult dect sigur că va avea o domnie de durată [4].

Situaţia creată după decizia Radei de la Pereiaslav (ianuarie 1654), cînd o parte a Ucrainei “polone” îşi proclamase unirea cu statul moscovit, l-a tentat pe Gheorghe Ştefan Vodă să se apropie, cel puţin într-o aparenţă diplomatică, de Bogdan Hmelniţki. Domnul moldovean a intrat într-un joc foarte periculos. Pe deoparte el propunea hatmanului să uite “…vrajba şi ura…” [5], iar pe de alta trimitea ajutoare militare polonezilor. Ca vasal otoman şi cetăţean al Republicii Polone, domnul se aliniase principelui Transilvaniei împotriva alianţei ruso-ucrainene. Dar, duplicitara politică a lui Gheorghe al II-lea Rakoczy îi deruta atît pe factorii de decizie primari din Istanbul, Varşovia, Viena şi Moscova, cît şi pe cei secundari de la Iaşi, Bucureşti, Cehrin. Rakoczy, flatat de diplomaţia cazaco-suedeză, ce-i “oferea” Coroana polonă, îi va implica pe Gheorghe Ştefan şi pe Constantin Şerban (domn al Munteniei între 1654-1658) în acţiuni inacceptabile de conducerea Imperiul Otoman.

Împrejurările create de invazia suedeză în Polonia şi declanşarea războiului ruso-polon, în context cu obligaţiile personale faţă de Gheorghe al II-lea Rakoczy, l-au determinat pe domnul Moldovei să întreprindă unele acţiuni de ordin diplomatic şi militar, care, în cele din urmă, îi vor grăbi mazilirea. Astfel, în primăvara anului 1656 se îndreptau din Iaşi două solii însemnate: una către regele Suediei – Karol Gustav (1654-1660), iar alta către ţarul Rusiei – Aleksei Romanov (1645-1676). Ambii monarhi au primit cadouri preţioase, aceasta, însă, nu numai în semn de atenţie – domnul moldovean nutrea şi unele speranţe.

Speranţele nu i-au fost îndreptăţite de potenţialii protectori. Îndepărtata Suedie cît şi Moscovia ortodoxă erau obsedate de propriile intenţii politice. Proiectele lor geopolitice erau departe de a corespunde aspiraţiilor române, maghiare sau polono-lituaniene. Din partea Stockholmului Gheorghe Ştefan s-a mulţumit doar cu vizita în tranzit a ambasadorului Weling, trimis de regele Karol la Poartă. Părea mai productiv dialogul cu ţarul moscovit, “duplexul” diplomatic moldo-rus fiind revitalizat de prodecesorul său – Vasile Lupu6. În iarna anului 1654 Gavriil Samarin, funcţionar la Posolski Prikaz (Departamentul Soliilor – n.n.) vizita Moldova cu scopul informării voievodului despre actul de la Pereiaslav. Peste doi ani, în 1656, prin intervenţia hatmanului Bogdan Hmelniţki, spre Moscova pleacă o solie moldoveană condusă de mitropolitul Ghedeon, care negociază un proiect de alianţă moldo-rusă. Tratatul n-a avut consecinţe politice, fiind pentru ţar mai mult un sondaj al situaţiei politice din Moldova.

Gheorghe Ştefan s-a lăsat implicat şi în disensiunile politico-dinastice polono-suedeze. Acţiunea militară a vasalilor est-europeni ai Porţii a constat în participarea contingentelor român (20 000 de moldoveni, 30 000 de munteni) şi ardelean (50 000 de oşteni) împotriva regelui Jan Kazimir. Însă aliaţii au fost părăsiţi de partenerul suedez şi ulterior înfrînţi de tătari. Situaţia celor doi domni români şi a principelui transilvănean se agravase mult după ce aceştia nu s-au supus ordinelor Porţii de a înceta orice manifestare antipolonă şi refuzul de a-şi reorienta lovitura împotriva Transilvaniei.

Gheorghe Ştefan expedia sultanului o sumă suplimentară de bani şi daruri pentru a-i fi iertată insubordonarea. “Nobila intenţie” i-a fost apreciată, dar într-o manieră orientală: “atenţia” i-a fost acceptată, doar că solul care a adus-o îşi sfîrşi viaţa în ştreang. Domnul a fost chemat la Adrianopol. Conştient însă de “audienţa” ce i se pregătea, el a luat calea unei îndelungate pribegii, ce a durat un deceniu: 1658-1668. În primăvara anului 1658 tronul din Iaşi a fost ocupat prin dispoziţia turcilor de Gheorghe Ghica (1658-1659).

Cei cinci ani de guvernare a lui Gheorghe Ştefan nu au fost pătrunşi de o semnificaţie deosebită în plan intern [7]. Miron Costin, ca martor şi apropiat al anturajului domnesc, nota că în Moldova din timpul lui Gheorghe Ştefan “fu mare bivşug în grîne, în vin, în stupi şi în toată roada” [8]. Totuşi şi cronicarul, şi realitatea, îi contraziceau constatarea optimistă: “Era aice în Ţară mai grea de dări pentru mulţimea lefegiilor (mercenarilor – E.B.) ce ţinea…, din care făcu multă zarvă slujitorii” [9].

Acest domn şi-a manifestat duritatea executînd opoziţia – pe adepţii şi pe favoriţii lui Vasile Lupu. Ultimilor li s-a confiscat “tot ce au avut – şi sate, şi haine, şi odoară, şi bucate şi bani…” [10]. La început şi Gheorghe Vodă s-a înconjurat de boieri pămînteni, pe parcurs, însă, şi el şi-a grecizat sfatul.

Gheorghe Ştefan a încercat să cîştige bunăvoinţa Bisericii prin scutiri de dări, l-a protejat pe noul mitropolit al Moldovei Ghedeon [11]. El va deveni ctitor al mănăstirii Caşinu din părţile Trotuşului. Datele privind biografia sa sunt modeste. Se trăgea din neamul Ceaurăştilor – veche şi avută familie de boieri moldoveni din ţinutul Bacăului. Tatăl – Dumitraşco Ştefan – a deţinut înalte dregătorii: staroste de Putna (1621), mare vornic al Ţării de Jos (1621-1623), mare logofăt (1623-1630). Referindu-se la Ceaurăşti, cronicarul M. Costin le menţiona bogăţia: “Nici o casă (familie, neam – n.n.) aicea în Ţară moşii ca acele, ocine, sate, curţi n-au avut”[12].

În pofida acestor detalii, boierului Gheorghiţă de la Buciuleşti i-a mers vestea de un om zgîrcit şi lacom [13]. Maică-sa, pe nume Zinica, era descendenta Mogîldeştilor, şi acesta un neam de boieri înstăriţi.

Viitorul domn, probabil, a mai avut doi fraţi: Vasile şi Grigore, şi o soră – Catrina. Pînă a ajunge domn, Gheorghe Ştefan a ocupat mai multe funcţii: cea mai importantă – de mare logofăt – o obţinea în 1648 şi o datora relaţiilor bune pe care le avusese Vasile Lupu cu Dumitraşco Ştefan.Simţindu-se ofensat de Vasile voievod, logofătul Gheorghiţă puse la cale să se răzbune [14]. Intriga pe care a urzit-o i-a adus satisfacţie – scaunul Moldovei.

Cursul politicii externe i-a falimentat guvernarea. Îngrijorat pentru viaţa sa, în cele din urmă pleacă în Europa, pribegind la Viena, apoi la Brandenburg,Dorpat, Riga, Moscova (unde la 15 iunie 1663 a fost primit de ţar), apoi revine în Suedia [15]. Soţia sa Safta l-a însoţit numai pînă în Transilvania, căci domnul fugar a trimis-o înapoi, probabil să poarte de grijă moşiilor părăsite în grabă. În 1699, la o vîrstă de 80 de ani, ea mai era în viaţă.

Gheorghe Ştefan a murit în sărăcie la Stettin. Trupul neînsufleţit i-a fost adus în Moldova în primăvara anului 1668, fiind înhumat la mănăstirea Caşinu.

Astfel s-a încheiat istoria unui domn pămîntean, pe care Istoria l-a calificat, poate prea aspru, ca “logofătul necredincios”. Pe de altă parte, credem că nu fără temei, cronicarul Miron Costin i-a adresat şi cuvinte frumoase: “Om deplin, capu întregu, hire adîncă, cît poţi dzice că nascu şi în Moldova oameni…” [16].

 

Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *