Actele martirice din zilele noastre

publicat în Atitudini pe 3 Aprilie 2016, 07:13

Anul trecut, în februarie, când au apărut imagini cu decapitarea celor 21 de creștini egipteni, canonizați ulterior de Biserica Ortodoxă Coptă, nu am vrut să văd imaginile. M-am gândit că ce om normal se uită la astfel de crime? 

Zilele trecute am ajuns din nou la acea înregistrare video. Convinsă că e vorba de altă filmare, m-am uitat. Deși știam clar că extremiștii musulmani îi decapitaseră pe cei douăzeci și unu de pescari creștini, în capul meu era o simplă înjunghiere sau în orice caz o decapitare ca în filme, dintr-o singură tăietură. Nu mi-am imaginat nicio clipă că decapitarea era reală și atât de crudă.

Criminalii au făcut publică filmarea doar cu scopul de a-i înspăimânta pe creștini, „poporul crucii" - cum s-au exprimat ei. Am și citit într-un ziar online de limbă engleză că imaginile video au fost prelucrate tocmai cu scopul de a mări efectul psihologic. Că de fapt crimele au avut loc în spatele unui perete și nu pe malul mării, că ucigașii talibani au fost lungiți în programe de prelucrare a imaginii ca să pară mult mai înalți decât creștinii și - prin asta - mai înfricoșători.

Deși vizionarea acelui film de cinci minute mi-a provocat o reacție fizică de greață și șoc, impresia finală a fost cu totul alta decât cea pe care au scontat ucigașii. Nici vorbă să mi se facă frică. Ci rușine. Dar nu rușine că trăiesc într-o lume în care sunt posibile astfel de barbarii. Ci față de cei 21 de mucenici.

M-a cutremurat până în adâncul sufletului curajul acelor creștini. Nu au șovăit, nu au plâns, nu au tremurat. Au stat cu demnitate chiar și atunci când au fost așezați în genunchi pentru a fi uciși. Au ridicat frunțile spre cer. Mi s-a părut cutremurător. L-am văzut pe unul dintre ei rugându-se în ultimele clipe ale vieții lui pământești. În acel moment mi-a fost rușine și m-am simțit mică și slabă în credință. M-am întrebat dacă am eu aceeași credință tare ca a lor. M-am gândit cum aș plânge în hohote pentru viața mea, chiar și dacă aș avea puterea să nu mă lepăd de Iisus Hristos, Domnul și Dumnezeul meu.

Cred că tocmai asta m-a surprins. Nu mă așteptam ca ei să se lepede de credință, dar mă gândeam, înainte să văd filmarea, că au plâns, că au tremurat, că și-au plecat capetele între umerii încovoiați de frică. Dar am văzut credința din totdeauna a martirilor bisericii noastre, același martiriu ca în primele secole. Iar cel de al „21-lea martir", cum apare Mathew Ayairga în toate textele, a confirmat aceeași putere. Pentru că numele său a fost necunoscut la început, fiind străin de ceilalți martiri. Iar Biserica Ortodoxă Coptă i-a canonizat pe cei 20 și a trecut „nume necunoscut" la cel de al 21-lea.

Acum s-a aflat cine e. Îl cheamă Mathew și nu era creștin. Dar când a văzut credința și curajul celor 20, a strigat „Dumnezeul lor e și Dumnezeul meu!" Și a fost martirizat împreună cu ei. În icoana bisericii copte care îi reprezintă e ușor de recunoscut, fiind singurul de culoare.
Acum, mie mi-am răspuns, dar vă întreb și pe voi: acel video sperie creștinii sau îi întărește? Simpla statistică: 21 de creștini decapitați, poate speria sau poate trece neobservată. Dar imaginea lor, chipul bărbăției și sfințeniei la 21 de bărbați creștini în secolul 21, e ceva ce nu se poate uita, e ceva ce în loc să ne facă să tremurăm de frica ucigașilor, ne întărește în credință, ne crește puterea. Acel film e de fapt un mare serviciu făcut creștinilor (nu crima, ci publicarea imaginilor). Acum putem spune că avem imaginile video ale actelor martirice. Sfinților martiri, rugați-vă pentru întărirea credinței noastre.