Adeus Rio, Kon'nichiwa Tokyo!

publicat în Editorial pe 1 Septembrie 2016, 09:20

Ce săracă ar fi lumea fără sport. Este bucuria sufletului și mușchiului într-o lume tot mai săracă spiritual și fizic. 

Asta cu toate scandalurile de dopaj, arbitraj subiectiv și tendențios sau sancțiuni sportive, de multe ori cu iz politic. Dar politicul întotdeauna s-a băgat peste sport. Ce păcat că nu se întâmplă invers. Și chiar dacă R. Moldova n-a obținut nicio medalie (sau a obținut, nici nu mai știm), a câștigat în schimb România, deși de la olimpiadă la olimpiadă tot mai puțin. Pe de altă parte, ne-am bucurat de alții, deoarece au fost niște Jocuri care cu siguranță vor rămâne de neuitat. Pentru că s-au întâmplat lucruri absolut unice, de care peste ani ne vom aminti cu mândrie că le-am fost martori. 
Apropo de politică și sport

Au fost și alte olimpiade în care sportul a fost amestecat cu intrigi politice, pentru că el s-a născut odată cu lumea modernă la sfârșitul secolului XIX, iar această conviețuire a dus la intercalări multidimensionale. La primele Jocuri Olimpice de după Primul Război Mondial, din 1920 de la Antwerp (Belgia), supărarea a fost așa de mare încât Puterile Centrale învinse (Germania, Austria, Ungaria), nici măcar n-au fost lăsate să concureze. La fel a fost și după cel de-al Doilea Război Mondial, la Jocurile din 1948. Războiul Rece a deformat și mai mult intenția inițială a olimpismului, rivalitatea sovieto-americană purtată la nivel global în toate aspectele, nu putea lăsa Jocurile Olimpice în afară. Cum spunea președintele american J.F. Kennedy „...ne disputăm rivalitatea în cursa înarmărilor, pentru cucerirea cosmosului și în arenele sportive”.

Atunci când dorim să explicăm această politizare a sportului și a olimpismului, trebuie să avem în vedere mutaţiile politice, sociale şi economice care s-au produs la nivel european odată cu sfârşitul Primului Război Mondial. În Revolta maselor, o carte de referinţă a perioadei, José Ortega y Gasset, marele eseist spaniol, ne atrage atenţia că una dintre cele mai importante consecinţe ale „primului mare carnagiu” a fost invazia maselor în istorie. Datorită votului universal şi a promisiunilor făcute în război pentru a determina loialitate şi angajament faţă de efortul militar al ţărilor aflate în confruntare, masele au invadat spaţiul public şi politic, devenind un element important în demolarea „lumii vechi”, bazată pe o structurare seculară. Alături de masificarea politicilor, care a condus la apariţia fenomenului totalitar (un fenomen prin excelenţă al secolului XX, dar în mod concret al perioadei interbelice), pătrunderea maselor în istorie a determinat o rearanjare a scărilor de valori în toate domeniile de activitate socio-umană. Prin urmare, secolul XX determină şi o masificare a sportului, ca unul din elementele de bază ale consumului popular, iar olimpismul a fost într-un fel aparte element al culturii maselor, al dirijării lor energetice şi existenţiale.

De acest fapt au fost cel mai puternic conştiente tocmai regimurile totalitare, care au ştiut să folosească în scopuri politice şi propagandistice sportul, în general, şi olimpismul, în special. Cei care s-au ocupat îndeaproape de relaţia dintre politică şi sport au sesizat că formele de intervenţie ale statului în activitatea sportivă variază în funcţie de tipologia acestuia. Din cauza forţei mediatice şi simbolistice, dar şi a resurselor sociale de care dispune, sportul poate fi folosit ca instrument în politica naţională pentru a realiza anumite politici practice (coeziune, integrare, sănătate etc.). Sportul poate ajuta la menţinerea ordinii, la promovarea prestigiului unui grup, poate să stabilească o solidaritate socială între membri, să întărească ideologia politică şi să legitimeze anumite regimuri politice sau lideri.

Deşi, în principiu, toate statele folosesc sportul în acest sens, anume în regimurile autoritare şi totalitare „instrumentalizarea” sportului s-a produs în exclusivitate pentru afirmarea sistemului şi etalarea superiorităţii. În perioada interbelică, de importanţa sportului pentru propagandă au profitat atât fascismul italian, prin organizarea Campionatului Mondial la Fotbal în 1934, cât şi nazismul german, mai ales în timpul Olimpiadei de la Berlin din 1936. În perioada Războiului Rece, atât Jocurile de la Moscova (1980), cât și cele de la Los-Angeles (1984), au comportat un caracter accentuat al rivalității bipolare între URSS și SUA, care pe rând au boicotat aceste jocuri, cerând și aliaților săi politici să facă acest lucru.
Explicabilă acerbitate, din moment ce sportul internaţional și olimpismul au devenit, aşa cum a observat George Orwell, o expresie a conştiinţei naţionale, iar sportivii reprezentând naţiunea şi statul deveneau expresii ale unei comunităţi virtuale. Sportul ca spectacol de masă era o succesiune infinită de concursuri între echipe şi persoane, fiecare simbolizând câte un stat naţional, această evoluţie devenind o parte integrantă a vieţii cotidiene. La rândul lor, meciurile internaţionale erau organizate cu scopul integrării componentelor naţionale ale statelor multinaţionale, mai ales la cele care ieșeau din imperii. Pătrunzând în esenţa acestor transformări, E. Hobsbawm constata că sportul simboliza unitatea acestor state, pentru că rivalitatea prietenească între naţiuni întărea sentimentul de apartenenţă la colectivitate prin instituţionalizarea unor concursuri de grup, uşor de disipat în pseudolupte simbolice, a căror formă supremă sunt Jocurile Olimpice.

Curiozități braziliene

Disputate între 5-21 august 2016, Ediția XXXI a Jocurilor de la Rio a adunat la competiții peste 11 mii de atleți din 207 țări, printre care pentru prima oară Kosovo, Sudanul de Sud și Echipa Olimpică a Refugiaților. Cu această ocazie s-a produs o premieră, Majlinda Kelmendi devenind prima campioană olimpică din Kosovo. După titlul mondial la judo, câștigat la Rio în 2013, și cele două titluri de campioană europeană, sportiva kosovară a câștigat aurul olimpic la categoria 52 kg, devenind prima sportivă din Kosovo care câștigă medalia de aur la o ediție a Jocurilor Olimpice. Cu adevărat talentul și munca chiar nu țin cont de țări și frontiere.

La Rio s-au disputat 306 seturi de medalii în 28 de probe olimpice, inclusiv două probe noi – rugby în șapte și golf. Au fost primele Jocuri desfășurate sub președinția lui Thomas Bach și primele ținute într-o țară vorbitoare de portugheză. Rio 2016 au fost marcate de numeroase controverse, printre care instabilitatea guvernului federal brazilian, problemele legate de virusul Zika și poluarea golfului Guanabara, dar mai ales scandalul de dopaj care a implicat Rusia și care a afectat participarea atleților săi la Jocuri.
Statele Unite au dominat absolut aceste Jocuri, cum au făcut în cinci din ultimele șase ediții, câștigând cele mai multe medalii de aur (46) și cele mai multe per-total (121). Marea Britanie și China au terminat pe locurile doi și trei. Marea Britanie a bătut un record de medalii, care rezista din 1908, când Albionul a găzduit a IV-a ediție a Jocurilor Olimpice. Chiar dacă echipa olimpică din Marea Britanie a câștigat 67 de medalii, dintre care 27 de aur, nici guvernul britanic, nici Asociația Olimpică Britanică nu oferă recompensă materială atleților pentru medaliile câștigate. Asociația crede că sportivii sunt motivați de dorința și onoarea de a reprezenta țara la Jocurile Olimpice, precum și de pasiunea lor pentru sport. Iată așa, unii dau bani, dar n-au medalii, iar alții le câștigă din pasiune pentru sport și onoare pentru țară.
Printre alte curiozități ale Jocurilor, cu aluzie politică, menționăm scrimera Ibtihaj Muhammad, care a făcut istorie la Rio, devenind prima femeie în hijab, care reprezintă Statele Unite la Jocurile Olimpice. La rândul său, judoca Joud Fahmy din Arabia Saudită a refuzat să lupte la JO pentru a evita să întâlnească turul următor pe Gili Cohen din Israel (Arabia Saudită nu recunoaște oficial statul Israel). După cum se vede, pe unii sportul îi schimbă, iar pe alții, cine știe când.

Top 10 performanțe Rio 2016

Am alcătuit la final un top subiectiv al celor mai importante performanțe la Rio:
1. Echipa feminină de scrimă a României - Ana Maria Brânză, Simona Deac și Simona Gherman - singura medalie de aur a românilor la Jocurile Olimpice, după ce au ciuruit în finală China, iar în semifinale Rusia. Ne-au arătat deci că putem.

2. Michael Phelps (Statele Unite) - după debutul olimpic la 15 ani (2000, JO de la Sydney), americanul a câștigat 6 medalii de aur la JO de la Atena (2004); 8 medalii de aur la JO de la Beijing (2008); 4 medalii de aur la JO de la Londra (2012). La această ediție, la vârsta de 31 de ani, a cucerit 5 medalii de aur și una de argint, acumulând 23 de medalii de aur la trei ediții ale Jocurilor Olimpice și un total de 28 de medalii. Un record absolut și greu de atins vreodată.

3. Usain Bolt (Jamaica) – jamaicanul a devenit primul atlet din istoria omenirii care câștigă nouă medalii de aur la trei olimpiade în proba de 100 m, 200 m și ștafeta 4x100 metri. Să fii cel mai rapid om de pe planetă la trei ediții ale JO - jos pălăria și no comments.

4. Echipa masculină de handbal a Danemarcei – o țară cu 5 milioane a îngenuncheat forțele handbalului mondial: Franța (dublă campioană olimpică), Germania, Rusia, devenind regina probei la Rio. Ador colectivitățile mici și solidare, care știu să doboare „mamuții”.

5. Carolina Marin (Spania) – spaniola este prima europeană campioană olimpică la badminton, într-o probă dominată absolut de sportivii asiatici.

6. Frații Alistair și Johnatan Brownlee (Marea Britanie) - după aurul și bronzul de la Londra 2012, cei doi britanici au câștigat aurul și argintul la proba de triathlon de la Rio. Impresionantă performanță pentru cei doi frați în una din cele mai grele probe sportive din lume: 1 500 m înot în ape deschise, 40 km ciclism și 10 km alergare.

7. Danuta Kozak (Ungaria) – unguroaica a câștigat trei medalii de aur la Rio (caiac simplu 500 m, caiac dublu 500 m și caiac patru 500 m), alături de alte două medalii de aur câștigate la Londra și 11 titluri de campioană mondială. Ca o extensie, Ungaria este cea mai sportivă națiune de pe glob: locul opt în lume la totalitatea medaliilor olimpice obținute în istoria JO moderne și locul unu la totalul medaliilor olimpice câștigate pe cap de locuitor. Și la această ediție Ungaria a obținut 15 medalii, dintre care 8 de aur. Asta la o populație de 10 mln oameni!!!

8. Oxana Ciusovitina (Uzbekistan) – la 41 ani este unica gimnastă care a participat la 7 ediții ale Jocurilor Olimpice pentru trei țări diferite: 1992 (Barcelona) – pentru echipa CSI; 1996 (Atlanta), 2000 (Sydney), 2004 (Atena) – pentru Uzbekistan; 2008 (Beijing) și 2012 (Londra) – pentru Germania și 2016 (Rio) din nou pentru Uzbekistan. A participat la 10 ediții ale Campionatelor Mondiale, 3 ediții ale Jocurilor Asiatice și 3 ediții ale Jocurilor Bunei Voințe. Campioană Olimpică la Barcelona (1992), de trei ori campioană mondială, de trei ori campioană a Asiei și odată campioană a Europei, Ciusovitina este unica gimnastă care a devenit campioană mondială și europeană după ce a devenit mamă în 1999. La Rio 2016,
Ciusovitina s-a clasat pe locul 7 la concursul de sărituri, devenind un simbol de longevitate, inspirație și integritate sportivă și umană!!!

9. Echipa olimpică a Statelor Unite ale Americii – într-un mod halucinant a câștigat la Rio 121 de medalii, dintre care 46 de aur, 37 de argint și 38 de bronz, aproape cât locul doi și trei luate împreună. Din 1932 nu s-a mai întâmplat așa ceva.

10. Brazilia – țara gazdă a Jocurilor Olimpice 2016. În ciuda problemelor interne, a scandalurilor de corupție, a sărăciei existente și a contextului de insecuritate la nivel global, la care s-au adăugat probleme legate de graficul construcțiilor arenelor sportive sau de virusul Zika, brazilienii au organizat o ediție exemplară a Olimpiadei, oferind un context favorabil pentru niște performanțe greu de egalat la care am făcut referință mai sus. Vă mulțumim, seleção!!!

Urmează Jocurile Olimpice de la Tokyo din 2020, care a mai găzduit în 1964 ediția de vară. Știind tenacitate, imaginația și capacitatea de organizare a acestui popor minunat, le vom aștepta cu mare interes.