Adrian Păunescu: „Păstraţi-vă credinţa şi rămâneţi voi înşivă”

– Domnule Păunescu, spuneţi-mi, vă rog, care mai este starea dvs. de sănătate?

– Mai bună decât acum câteva luni, dar nu foarte bine. Lucrurile sunt staţionare într-un punct mai bun, dar nu cred că am evoluat în ultimele zile, în ultimele săptămâni. Forţa de muncă intelectuală este întreagă, dar nu pot scrie de mână mult. Dictez de cele mai multe ori. Aşa apar dictatorii.

– Ar fi bine să existe numai dictatori de genul acesta…

– Îmi pare groaznic de rău că nu este tata, care a iubit foarte mult Basarabia şi care şi-a pierdut tinereţea pe fronturile de răsărit, că nu e aici să se bucure. Tata a fost de două ori arestat şi condamnat la 15 ani de puşcărie politică. Îmi pare rău că nu este el, că nu este Grigore Vieru, care s-a zbătut mult să-i apropie pe ei de mine, pe intelectualii basarabeni. Îmi pare rău că nu este prietenul meu, marele ziarist evreu care a fost la „Flacăra” stâlp de rezistenţă, Dan Bîrlădeanu, care ştia să se bucure de ce fac eu. Nu mai am nici rude prea multe şi, la un moment dat, nici nu ştiu cu cine să împărtăşesc această bucurie care este mare de tot. Până la urmă, chestiunea mai veche, că nicio picătură de energie morală nu se risipeşte în zadar, spusă de Stere, se confirmă. Ce puteam eu să bănuiesc atunci când scriam orbeşte împotriva obscenităţii, împotriva cenzurii, când mi se ardea cartea, „Istoria unei secunde”, pentru că erau probleme cu Basarabia, Doina, Doina lui Eminescu, şi mai ales în semiîntunericul adolescenţei, când am început să desluşesc problema şi să mă obsedeze. Ce puteam eu bănui că se va întâmpla cu mine la sfârşitul verii 2010? Poate că după atâta tristeţe ar trebui să spun un mesaj către oamenii care-şi urmează destinul: păstraţi-vă credinţa şi rămâneţi voi înşivă şi faceţi ceea ce vi se pare corect să faceţi, pentru că, până la urmă, va veni şi răsplata.

Accidentul de la Cenaclu, regizat

– Aţi devenit periculos la un moment dat pentru regimul de atunci prin popularitatea imensă de care vă bucuraţi. Această popularitate o depăşea pe cea a cuplului Ceauşescu. Credeţi că întâmplarea nefericită de la Ploieşti din 1985 a fost cumva regizată?

– Da. Am cerut, din cauza prognozei meteo, să se amâne cenaclul şi ulterior să-l mutăm în Sala Polivalentă din Ploieşti. Toate elementele mă îndreptăţesc să cred că a fost o regie odioasă. Trebuia să se întâmple ceva zgomotos şi acuzator care să mă scoată din dragostea oamenilor.

– Dar asta nu s-a întâmplat…

– S-a întâmplat un timp, pentru că eu am suferit foarte mult. Cei care m-au respectat şi m-au iubit au rămas prea departe de mine atunci. Nu puteam să facem nimic, ca dovadă că nu s-a putut face nimic până în 1990, când am refăcut câte ceva din visul vechi. Am avut recent o întâlnire cu un om care a plecat în America la 28 de ani şi s-a întors după 30, la 58 de ani. Unul dintre cei mai talentaţi folkişti pe care i-am sprijinit, Dan Chebac. Acum este responsabil pentru Europa al unei mari companii americane de telecomunicaţii în Italia. A venit să-mi spună că fără mine şi fără cenaclu el nu ar fi putut rezista în competiţia americană şi cât a însemnat pentru ei faptul că le-am insuflat încrederea în cultura naţională, încrederea în modernitate, în schimbare. Asta era atmosfera din cenaclu. Sigur că au fost şi compromisuri, care sunt minore şi au fost scoase mereu în relief tot ca să nu se facă dreptate imaginii mele. Dar, pe de altă parte, Academia din Chişinău zice: pentru contribuţia sa la apropierea celor două maluri ale Prutului şi pentru celebrele cenacluri „Flacăra”.

„Eminescu este cifrul secret al naţiei”

– Ce a însemnat pentru dvs. Eminescu, pentru formarea dvs. ca scriitor şi poet?

– Bine, nici nu mai discut despre formare! Fără îndoială că m-am format la umbra lui Eminescu, dar, mai mult decât atât, Eminescu este una dintre grinzile de susţinere a neamului. El nu este o simplă cărămidă, nu e o simplă ţiglă sau o simplă fereastră, e grinda de bază, aia care păstrează neamul întreg. Eu, dacă mă duc la Chişinău, pot avea o mie de nuanţe faţă de, să zicem, Nicolae Dabija. Avem însă un punct comun: Eminescu. În Eminescu ne întâlnim toţi. Asta este o chestiune aproape fără egal. Nici nu ştiu dacă mai au alte popoare acest noroc şi această condamnare divină, să se poată regăsi într-un nume. Atacurile la adresa lui Eminescu, reapărute în condiţii de libertate, constituie dovezile existenţei lui Eminescu. Nu îi lasă în pace! Nu s-a mai văzut polemică aşa încinsă cu un mormânt! Eminescu nu este suficient explicat, nu este suficient desfăcut către noi. La cursul meu de la „Spiru Haret”, o universitate excepţională pe care de asemenea vor să o dărâme, predau două linii ale lui Eminescu: linia naţională, naţionalistă chiar, doina şi linia universală. Ele sunt amândouă posibile şi între aceste două coperte se găseşte Eminescu întreg. Este poetul exemplar sau cum spunea extraordinar Blaga: „Dacă George Coşbuc este poetul naţional printr-un consimţământ plebiscitar, Eminescu este poetul naţional printr-un legitimism de ordin divin”. Acolo, noi nu putem umbla. Cine umblă acolo moare, în sens moral sau estetic. Eu mă rezum să spun doar atât: Eminescu este cifrul secret al naţiei.

„Până la capăt cu poporul meu”

– Care este mesajul dvs. pentru cititorii ziarului „Ring”?

– Aş vrea să spun doar atât: că am o sensibilitate specială pentru cei cu care încerc să stau de vorbă zilnic, cărora le trimit mesajele mele zilnic. Vreau să le reamintesc un gând al meu, care este obsesiv, probabil până la sfârşitul vieţii: „Până la capăt cu poporul meu/aşa să mă ajute Dumnezeu!”.

– Cum priviţi alegerea dvs. ca membru de onoare al Academiei de Ştiinţe a Moldovei în raport cu ce li se întâmplă intelectualilor de dincoace de Prut?

– Academia de Ştiinţe este de fapt Academia Moldovei. Titulatura coincide nefericit cu cea de la noi. Spun asta pentru că ce se întâmplă la noi, în general prigonirea intelectualilor, este un fapt negativ al unui regim. Mai mult decât atât, nici nu ştiu dacă în afară de fascism sau bolşevism, în fazele iniţiale, şi-a permis cineva asemenea erori faţă de intelectuali. Pot să se facă erorile astea în numele a orice, dar ele au până la urmă aceeaşi consecinţă, şi anume îndepărtarea intelectualilor de misiunea lor, care este una de iluminare a poporului din care vin.

– Spuneţi-mi, vă rog, câteva cuvinte despre academicianul Gheorghe Duca.

– Dar nu-l primesc eu pe dânsul în academie, ci dimpotrivă, dânsul mă primeşte pe mine! Este preşedintele Academiei, un om profund respectabil. Ne-am născut în acelaşi loc din Basarabia.

– Chiar dacă dvs. aţi plecat de acolo…

– N-am avut niciun fel de drept să mă opun. Nu aveam un an când m-a luat mama în braţe, m-a trecut Prutul şi m-a pierdut într-un tren plin cu soldaţi români înfrânţi.

– Asta se întâmpla în 1944, bănuiesc…

– Nu ştiu, nu aveam noţiunea timpului. Eram etern, de o eternitate naivă. Ne-am preluat amprentele armatei române înfrânte, în trenul ăla, mergând în mâinile lor. Dacă eu sunt cel care se pierduse, înseamnă că sunt şi cel care se născuse în 20 iulie 1943 la Copăceni.

– Vă veţi întoarce acum şi veţi ţine un discurs despre limba română la pupitrul Academiei Moldovei. Se cunosc fricţiunile, false în fond, care au fost între noi şi R. Moldova…

– Nu sunt între noi şi R. Moldova. Sunt unii oameni care fac asta, dar şi oameni de la noi care nu au respect, nu au sentimentul identităţii neschimbabile prin limbă. Oameni care dispreţuiesc limba română. Nu este vorba de noi şi de R. Moldova. Republica Moldova este o formă. Esenţial e că dincolo de Prut trăiesc oameni care se înţeleg oricând cu oameni din Alba-Iulia, cu oameni din Timişoara, cu oameni de la Craiova, cu oameni de la Bucureşti, de la Braşov, de la Constanţa, şi că mare noroc am avut de limba noastră. Asta pentru că unii şi-au pierdut limba şi din cauza felului de a fi al acelei limbi, poate mai butucănoasă, poate mai puţin dispusă să intre în combinaţii. La noi se mai aud influenţe slave, maghiare, turceşti, greceşti etc. Limba română s-a salvat şi prin capacitatea ei de a nu fi trufaşă. Trăim într-o Europă cu pereţii subţiri. Asta de altfel şi susţin în teza pe care o voi prezenta la Chişinău. Se aud lucrurile între noi şi nici nu trebuie cultivată ura faţă de alte limbi. Voi face un lucru curajos acolo. Voi spune în treacăt câte un vers aproape în fiecare limbă: şi în ruseşte, şi în englezeşte, şi în franţuzeşte, şi în spaniolă.

– Credeţi că este mai corect să spunem Basarabia decât Republica Moldova?

– Nu am problema asta. Am pronunţat de multe ori Basarabia pentru a o delimita de o formă trecătoare. Republica Moldova este un stat care trebuie respectat, dar gândul meu este la Basarabia şi la Bucovina.

– Referitor la faptul că veţi susţine această disertaţie despre limba română, ce părere aveţi despre cei care afirmă existenţa limbii moldoveneşti?

– E dreptul lor să îşi caute o ieşire din situaţia de înstrăinare în care au fost obligaţi să trăiască. N-aş vrea să fim radicali. În general, radicalismul în necunoştinţă de cauză duce la rezultate rele.

– Poate fi şi o afirmare a personalităţii celor care susţin existenţa limbii moldoveneşti…

– Atâta vreme cât a spune moldovean nu înseamnă a nega apartenenţa la ideea de român, nu e nicio problemă. În general, de pe malul Dâmboviţei este foarte uşor să faci socoteli radicale pe malul Bâcului. Lucrurile trebuie luate încet şi deştept. Nu se poate intra în forţă, ca la duşmani. Ăştia sunt fraţii noştri, sunt cei care printr-un hazard istoric, printr-o nenorocire a hărţii, au avut de suferit la fel de mult ca şi ardelenii. Ne purtăm cu ei ca şi când ar fi vinovaţi. Ce, ei au făcut tratatul Ribbentrop – Molotov? Eu întotdeauna am fost foarte, foarte apropiat de această cauză. Din casa bunicilor mei, de la învăţătorul Marin C. Păunescu, bunicul meu, am aflat de existenţa Basarabiei. Aveam basarabeni în comună, erau oamenii cei mai harnici şi mai cinstiţi. Unii îi acuzau că sunt şmecheri. Când m-am mărit, le-am spus, bine dom’le, dar ce vreţi, să fie proşti? Trebuie să se descurce în lumea asta în care apar atâtea sfidări. Eu m-am născut în Basarabia, mă rog, sunt din părinţi olteni, dar nu am niciun fel de impediment să mi-aduc aminte că inclusiv tatăl unui regizor mare de la noi era căruţaş şi venea din Basarabia şi trăia foarte bine împreună cu ceilalţi români. Sigur că sunt şi prostuţi, am nişte colegi scriitori care mă întrebau când venea Vieru pe la mine: „Au mai venit, mă, ruşii ăia?”. Le răspundeam în consecinţă, deşi nici a fi rus nu este o chestie degradantă. Atâta vreme cât un poet ca Evtuşenko, despre care noi ştim prea puţine, scria în 1968, când ruşii intrau în Cehoslovacia:

Aş vrea, fără de bocete
Peste mormântu-mi să scrie neapărat
Aici zace poetul rus Evtuşenko
În Praga de tancuri ruseşti sfârtecat!

Deci a scris împotriva armatei lui! Aşa că nu trebuie să-i judecăm aşa, că ăia sunt ruşi, turci, evrei sau unguri! Nu! Sunt oameni buni în toate categoriile, dar noi trebuie să vrem să fim cei mai buni!

– Dvs. ce simţiţi când treceţi Prutul: simţiţi că mergeţi în altă ţară sau simţiţi că acel teritoriu este o parte a acestui neam românesc?

– Multă vreme am simţit că merg în altă ţară. Uneori când merg prin Chişinău parcă merg printr-o metropolă străină. Dar atunci când mă apropii de oameni îmi dau seama că mă aflu într-un oraş românesc, în care trăiesc şi alte naţii şi pot convieţui împreună. Este acum şi altă privire asupra mea la Chişinău. Eu n-am avut acces în Republica Socialistă Sovietică Moldovenească la începutul libertăţii noastre bucureştene. Am fost arestat la graniţă, mi s-au confiscat cărţile şi casetele în mai multe rânduri. Am avut o întâlnire cu cenaclul la Teatrul Verde şi am întârziat nouă ore din cauza securităţii sovietice. Strigau la mine că vreau să desfiinţez statalitatea Basarabiei. M-au arestat şi dincolo de Nistru, m-a arestat Smirnov. M-au salvat nişte ziarişti români. Smirnov striga la mine: „Adrian Păunescu, când republica ta va recunoaşte republica Nistreană, atunci îţi dăm drumul! Ca pe Ilaşcu te vom ţine!”.

– Sunteţi totuşi un luptător. Aţi demonstrat-o de nenumărate ori. Forţa pe care o aveţi a polarizat în jurul dvs. mase importante de oameni, care au rezonat cu mesajul pe care l-aţi transmis. Mă refer aici la Cenaclul Flacăra.
Chiar în justificarea primirii în Academie se vorbeşte şi despre Cenaclul Flacăra.
Şi Academia Română a făcut un gest pentru dvs., deşi nu este echivalent cu cel făcut de Academia R. Moldova.

– Da, a făcut un gest foarte frumos. Nu este echivalent, dar nici nu pot să fiu pretenţios cu Academia Română. Când va crede ea că merit să fiu membru al Academiei de la Bucureşti, atunci se va întâmpla. Nu pot avea sentimentul că aş fi fost cumva nedreptăţit. Îmi dau seama perfect că oamenii care conduc treburile la Academie sunt ei înşişi condiţionaţi de anumite date obiective şi subiective. Probabil că au fost multă vreme şi destule calomnii împotriva mea, poate unele reproşuri corecte, în orice caz, mi-au spus şi preşedintele Haiduc, şi preşedintele Simion, că s-a discutat în urmă cu două luni la biroul Academiei şi că au reproşat membrii biroului faptul că nu sunt încă membru al Academiei. Există, aşadar, un curent favorabil în acest sens, dar eu nu pot să fiu nemulţumit. Dumnezeu să-i ajute şi să le dea puterea pe care o merită, pentru că fără încredere şi scoaterea în prim-plan a oamenilor de ştiinţă şi cultură, rătăcim prin aberaţiile analfabete ale liderilor politici.

(Interviul a fost realizat cu prilejul zilei de naştere a poetului Adrian Păunescu din 20 iulie 2010 şi poate fi citit pe adresa:
http://www.ziarulring.ro/stiri/21819/adrian-paunescu-pastrati-va-credinta-si-ramaneti-voi-insiva din 8 noiembrie 2010).