Actualitate

Alexandru Tănase: Numărul de plângeri la CEDO trebuie să scadă proporţional cu numărul încălcărilor drepturilor omului, dar nu pe cale administrativă

După decenii de regim autoritar, caracterizat prin dominația statului în toate domeniile, în cadrul căruia omul nu a reprezentat niciodată o valoare în sine, Republica Moldova și-a asumat obligația legală de a garanta tuturor persoanelor care se află sub jurisdicția sa o serie de drepturi și libertăți fundamentale, care anterior, pe parcursul celor patru decenii de dictatură comunistă, au fost încălcate cu brutalitate.

La o distanță de două decenii, putem spune cu certitudine că puțini din cei care au votat pentru ratificarea Convenției Europene erau conștienți până la capăt de impactul acestui tratat internațional asupra evoluției ulterioare a țării noastre. Îmi amintesc bine că, la acea vreme, Convenția Europeană era percepută mai mult ca o manifestare europeană a aspirațiilor cuprinse în Declarația Universală a Drepturilor Omului, dar fără o utilitate practică.

Cel mai spectaculos element al acestui mecanism l-a constitui dreptul persoanelor aflate sub jurisdicția Republicii Moldova de a depune plângeri individuale la o Curte care funcționează permanent – Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Nu mai puțin spectaculoasă pentru acea vreme era și obligația statului de a executa hotărârile CEDO și de a modifica legislația națională ori de câte ori Curtea va constata că aceasta vine în contradicție cu prevederile Convenției.

În continuare, am să mă refer la impactul pe care l-a avut Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu doar asupra justiției moldovenești, dar și asupra democrației în ansamblu. Lăsând la o parte abordările pur academice, mă voi referi la o serie de hotărâri ale CEDO cu care am avut tangență personal în cei 20 de ani de activitate profesională.

Spuneam cu alte ocazii că istoria modernă a Republicii Moldova poate fi învățată din cele 196 de hotărâri ale CEDO în cauzele moldovenești.

Prima și una dintre cele mai importante hotărâri pronunțate de Curtea Europeană în privința Republicii Moldova este în cauza Ilașcu și alții v. Moldova. Această hotărâre a avut un impact major nu doar asupra jurisprudenței ulterioare a Curții Europene, dar și asupra respectării drepturilor omului în teritoriile ocupate de Federația Rusă din estul Republicii Moldova.

Pentru mine a fost o onoare să fiu avocat în acest caz, care ilustrează cât se poate de bine drama prin care a trecut țara mea, imediat după proclamarea independenței naționale față de URSS. În ziua când Republica Moldova era admisă în Organizația Națiunilor Unite trupele militare ale Federației Ruse au declanșat un veritabil război împotriva țării noastre, în rezultatul căreia și astăzi o bună parte a teritoriului nostru național se află sub ocupație militară rusească.

Hotărârea Ilașcu și alții v. Moldova, pe lângă drama umană enormă a domnilor Ilie Ilașcu, Alxandru Leșco, Tudor Pertov-Popa și Andrei Ivanțoc, are o inestimabilă valoare din perspectiva consecințelor în domeniul dreptului internațional, pe care le produce. Faptele constatate în această hotărâre scot din zona speculațiilor istoria modernă a Republicii Moldova. Curtea a constatat clar și fără echivoc calitatea de stat agresor a Federației Ruse în raport cu Republica Moldova. Curtea a stabilit explicit că Guvernul Moldovei este singurul guvern legitim, conform dreptului internațional, care are dreptul să-și exercite autoritatea asupra teritoriilor ocupate de Federația Rusă.

Curtea a stabilit că responsabilitatea Federației Ruse este angajată total și plenar în ceea ce privește faptele ilegale comise de așa-numita administrație transnistreană, datorită susținerii politice și militare oferite de aceasta pentru instaurarea unui regim separatist și participarea militarilor săi la luptele care au avut loc. Curtea a stabilit cu putere de res judicata (Para. 382) că autoritățile Federației Ruse au contribuit atât militar, cât și politic la crearea regimului separatist în regiunea transnistreană, care este o parte integrantă a Republicii Moldova. Curtea a mai reținut în același paragraf: „chiar și după acordul de încetare a focului din 21 iulie 1992, Federația Rusă a continuat să acorde sprijin militar, politic și economic regimului transnistrean, permițându-i astfel acestuia să supraviețuiască şi să se consolideze pentru a obține o anumită autonomie față de Moldova. Curtea a stabilit că toate faptele comise de soldații ruși cu privire la reclamanți, în contextul colaborării autorităților Federației Ruse cu acest regim ilegal, sunt de natură să angajeze responsabilitatea Federației Ruse pentru faptele acestui regim.

Hotărârea Ilașcu și alții v. Moldova, având putere de res judicata, a constituit un important punct de reper pentru Hotărârea Curții Constituționale nr. 14 din 2 mai 2017 care, luate împreună, reprezintă în sine doua instrumente inestimabile pentru a determina Federația Rusă să-și retragă trupele de ocupație de pe teritoriul Republicii Moldova. Ineficiența mecanismelor de monitorizare a executării hotărârilor CEDO permite Federației Ruse ignorarea acestei hotărâri, generând noi violări masive ale drepturilor omului în teritoriile ocupate, pe care Curtea Europeană le-a constatat din abundență în jurisprudența sa: omorul de către militarii ruși a tânărului de doar 18 ani – Vadim Pisari, politica de genocid prin închiderea școlilor cu studierea în limba română, exproprierea terenurilor agricole din teritoriile ocupate, rețineri, arestări și condamnări ilegale ale persoanelor care locuiesc în aceste teritorii etc.

O altă speță cu impact major asupra respectării drepturilor omului din Moldova ține de respectarea libertăților religioase. Este vorba de cauza Mitropolia Basarabiei v. Moldova (2001). Acest caz viza mult mai mult decât violarea prevederilor articolelor 9 și 13 ale Convenției sau a principiilor constituționale referitoare la caracterului laic al statului Republica Moldova. Cauza Mitropolia Basarabiei versus Moldova a ilustrat, pe de o parte, intoleranța religioasă a grupului majoritar religios față de grupurile minoritare, iar pe de altă parte, incapacitatea autorităților moldovenești de a accepta valorile toleranței religioase și respectul pentru drepturile fundamentale ale omului. Vreau să atrag atenția că, în rezultatul măsurilor generale dispuse de CEDO în cauza Mitropoliei Basarabiei, în Republica Moldova a fost modernizată legislația cultelor. Faptul că Republica Moldova are una dintre cele mai liberale legislații în domeniul cultelor religioase este consecința directă a cauzei Mitropolia Basarabiei.

Hotărârile prin care CEDO a constatat violarea libertății de expresie au scos în evidență toată patologia administrării justiției moldovenești. În doar câțiva ani, Guvernul Republicii Moldova a fost condamnat la CEDO pe bandă rulantă în zeci de dosare: 7 cauze Flux v. Moldova, 4 condamnări în cauza Hyde Park v. Moldova, condamnarea în cauza Timpul Info Magazin si Alina Anghel v. Moldova, Manole și alții versus Republica Moldova (cauza cenzurii de la TeleRadio Moldova). etc.

Vreau să mă opresc în mod special la un caz în care iarăși am avut onoarea să fiu avocat la CEDO: Timpul Info Magazin și Alina Anghel v. Moldova. Ziarul Timpul Info Magazin a publicat o investigație jurnalistică despre cheltuirea banilor publici. Ziarista care a realizat această investigație, Alina Anghel, a fost lovită cu ranga în cap de persoane necunoscute, iar justiția moldovenească, în aceeași zi, i-a impus acestei publicații o măsură asiguratorie de 1 milion de Euro. În consecință, această publicație periodică a fost nevoită să se închidă. De ce mi-am amintit anume acum de acest caz? Deoarece la 21 septembrie 2017 președintele RM a semnat decretul prin care magistrata care a adoptat aceste decizii ilegale a fost promovată la Curtea de Apel. Menționez că nu este singura condamnare la CEDO de care se face vinovată această magistrată. De acum încolo domnia sa va verifica deciziile instanțelor de fond. Cam astea sunt valorile morale și adevărata față a justiției moldovenești.

În 2005 Republica Moldova, fiind guvernată de partidul comunist, a încercat să transforme această țară într-o imensă secție de poliție. Orice persoană publică care nu era de acord cu politica partidului comunist era supusă represaliilor. Instrumentul preferat și cel mai frecvent al puterii comuniste era fabricarea dosarelor penale. Zeci și sute de oponenți ai partidului comunist erau aruncați la închisoare sub diferite pretexte inventate. Am avut onoarea să fiu avocat la CEDO în cauzele Șarban v. Moldova, Modârcă v. Moldova, Istrati v. Moldova, Țurcan v. Moldova, Mușuc v. Moldova, Pasat v. Moldova și multe alte dosare, care vizau încălcarea de către autoritățile comuniste a dreptului la libertate și la siguranță. În toate aceste cazuri, Curtea Europeana a constatat violarea articolului 5 al Convenției. Este cazul să menționez că, în rezultatul multiplelor condamnări la CEDO, guvernarea comunistă de la acea vreme a fost forțată să renunțe la practica arestărilor abuzive, iar în anul 2007 a fost operată o reformă substanțială a normelor de procedură penală, care au impus atât procurorii, cât și judecătorii să fie mult mai prudenți în aplicarea măsurilor preventive.

Astăzi, din păcate, asistăm din nou la o deraiere la acest capitol, controlul judiciar asupra măsurilor preventive devenind o formalitate. Solicitările procurorilor de aplicare a măsurilor preventive sunt acceptate de judecătorii de instrucție în proporție de 98%, iar cererile habeasc corpus ale avocaților sunt respinse exact în aceeași proporție. Este un subiect foarte larg dezbătut în societate, dar care deocamdată nu și-a găsit rezolvarea.

La 8 ianuarie 2016 Adunarea Parlamentara a CoE a publicat un studiu referitor la Impactul Convenției Europene a Drepturilor Omului asupra statelor părți[1], selectând câteva exemple mai relevante referitor la fiecare țară în parte. În cazul Republicii Moldova au fost prezentate trei spețe:

1. Cauza-pilot Olaru și alții v. Moldova (Cererea Nr. 476/07 et al., Hotărârea din 28 Iulie 2009). Cunosc bine cauza Olaru, deoarece și în acest caz am avut onoarea să fiu avocat. În acest caz Curtea a scos în evidență problemele sistemice referitoare la executarea deciziilor judecătorești naționale. Impactul acestei cauze-pilot a fost adoptarea de către Parlamentul RM a Legii nr. 87, care a intrat in vigoare la 1 iulie 2011, privind repararea de către stat a prejudiciului cauzat prin încălcarea dreptului la judecarea în termen rezonabil a cauzei sau a dreptului la executarea în termen rezonabil a hotărârii judecătorești. În 2012, Curtea a confirmat în cauza Balan v. Moldova eficiența acestui remediu.

2. Cauza Tănase v. Moldova (Cererea Nr. 7/08, Hotărârea Marii Camere din 27 Aprilie 2010). În acest caz, Curtea Europeană a pus capăt practicii abuzive discriminatorii de a împiedica persoanele ce dețin multipla cetățenie să fie alese în parlament. Curtea a decis că această practică este contrară Articolului 3 din Protocolul nr. 1 la Convenție. Consecințele acestei hotărâri au fost multidimensionale: Parlamentul a modificat mai multe legi de unde a exclus o parte din interdicțiile discriminatorii pe motiv de dublă cetățenie. Alte interdicții de acest gen au fost declarate neconstituționale de către Curtea Constituțională. Având în vedere concluziile Curții Europene în cauza Tănase v. Moldova, Curtea Constituțională a adoptat Hotărârea nr. 31 din 11 decembrie 2014 privind revizuirea Hotărârii Curții Constituționale din 26 mai 2009, prin care a declarat neconstituționale prevederile Legii nr.273-XVI din 7 decembrie 2007, care interziceau ocuparea funcțiilor publice de către cetățenii Republicii Moldova care dețin și o altă cetățenie.

3. Genderdoc-M v. Moldova (Application No. 9106/06, judgment of 12 June 2012). În această speță Curtea a constatat violarea față de reclamanți a libertății întrunirilor (Art. 11 din Convenție). Una dintre consecințele acestei hotărâri a fost adoptarea în 2012 a legislației anti-discriminare. Chiar dacă mecanismele legii anti-discriminare nu sunt tocmai perfecte, această instituție încearcă să-și facă datoria. La 25 septembrie curent Consiliul pentru Prevenirea și Eliminarea Discriminării și Asigurării Egalității a emis o decizie prin care constată că, prin unele declarații făcute, președintele Dodon a instigat la discriminare pe criteriul orientării sexuale.

Consider necesar să punctez un detaliu important legat de dezvoltarea mecanismelor interne de protecție a drepturilor omului. În Republica Moldova au existat încercări repetate de institui un recurs suplimentar jurisdicțional la Curtea Constituțională. Nimeni nu pune la îndoiala principiul subsidiarității mecanismelor Convenției. Este adevărat că Curtea Constituțională din Moldova este una dintre puținele instituții din Republica Moldova care funcționează la parametri europeni. Acest fapt este confirmat și de raportul de evaluare a CCM, efectuat de UE în 2016. Dar, oricât de performantă și competentă ar fi CCM, este imposibil ca această instanță să substituie deficiențele din întregul sistem judiciar din Moldova, fără a lua în calcul riscul că CCM ar putea deveni victima propriului succes.

Scopul unui recurs individual jurisdicțional la CCM este de a repara unele erori comise de instanțele de drept comun, dar nu de a compensa lipsa de capacitate ale acestora. Am insistat asupra acestui detaliu în anul 2005 și 2008 când guvernarea comunistă a încercat să instituie un asemenea mecanism cu scopul anunțat de a diminua numărul mare de plângeri la CEDO”, dar păstrând practica încălcărilor sistematice a drepturilor omului. Grație sprijinului deputaților din PD si AMN din acea legislatură, societatea civilă a reușit să blocheze această inițiativă.

În Europa calitatea justiției diferă de la stat la stat, sau cum se mai obișnuiește să spunem astăzi – avem o Europă ce funcționează în „două viteze”. Avem guverne preocupate sincer de perfecționarea mecanismelor de control intern a mecanismelor de protecție a drepturilor omului (cum este cazul Germaniei). În același timp, avem guverne axate în principal pe „diminuarea numărul mare de plângeri la CEDO pe cale administrativă”, fără a renunța la practica încălcărilor sistematice și constante a drepturilor omului (cum este cazul justiției din fostele provincii sovietice, cu excepția statelor Baltice). Prin urmare, tratamentul acestor două situații urmează a fi diferit. Recursul individual la Curtea Constituțională este un remediu excelent pentru perfecționarea mecanismelor interne de protecție a drepturilor omului, în cazul sistemelor judiciare ce merg pe „viteza I-a”, dar va fi o frână pentru statele cu sisteme judiciare nereformate care merg pe „viteza a II-a”.

Poziția oficială Republicii Moldova pe care am prezentat-o în calitate de Ministru al Justiției la Conferința Miniștrilor de Justiție de la Interlaken, in anul 2010, când a fost dat starul reformei Curții Europene, a fost următoarea: Remediul pentru numărul mare de plângeri la CEDO nu rezidă în instituirea unor noi recursuri suplimentare, ci în reformarea profundă a justiției și asumarea sinceră de către guverne a valorilor democratice. Am accentuat acest detaliu în discuția cu Președintele CEDO la acea vreme dlui Jean Paul Costa: Numărul de plângeri la CEDO trebuie să scadă proporțional cu numărul încălcărilor drepturilor omului, dar nu pe cale administrativă, sau prin diferite șiretlicuri procedurale.

Foarte curând Europa va marca 70 de ani de la adoptarea Convenției Europene (1950-2020). Convenția este corolarul democrației europene, care cuprinde evoluția civilizației europene de la Magana Carta Libertatum și Bill of Rights la Revoluția franceză, Procesul de la Nuremberg și căderea zidului Berlinului. Dacă în anii ‘50 Convenția Europeană era percepută mai mult ca un pact colectiv împotriva comunismului și totalitarismului, după căderea comunismului a ajuns să evolueze într-o veritabilă lege a drepturilor (Bill of Rights) pentru întregul continent european, iar Curtea Europeană a ajuns a fi curtea quasi-constituțională a Europei în domeniul drepturilor omului.

Astăzi, Curtea Europeană rămâne a fi inima celui mai eficient sistem internațional de protecție a drepturilor omului existent vreodată. Apariția autorității Curții Europene a Drepturilor Omului, probabil este cel mai remarcabil fenomen în istoria dreptului, care a exercitat o influență determinantă în edificarea unor sisteme democratice de guvernare în statele postcomuniste și post-coloniale de pe continentul european. Elementul cheie al acestui sistem îl constituie hotărârile Curții Europene și obligația necondiționată a statelor părți la Convenție de a executa aceste hotărâri.

Comisia de la Veneția, în Recomandarea sa nr. 832/2015 referitoare la amendamentele la Legea curții constituționale a Federației Ruse, a atenționat asupra faptului că executarea hotărârilor Curții Europene a Drepturilor Omului este o obligație juridică univocă, imperativă, a cărei respect este vital pentru păstrarea și promovarea comunității principiilor și valorilor continentului european[2]. Cu toate acestea, recomandarea dată este ignorată de cei vizați, prin instituirea unor mecanisme ce permit neexecutarea hotărârilor Curții Europene. Este un exemplu prost pe care îl pot urma și alte state.

Henri Rolin, cel de-ai treilea președinte al Curții Europene, se întreba în 1965 în Howard Law Journal: „Has the European Court of Human Rights a future?” – întrebare actuală și astăzi. Răspunsul la aceasta întrebare depinde de noi toți. Depinde de reacția lumii civilizate la tentativele de „denunțare a religiei drepturilor omului”. Democrațiile nu degradează spre nazism sau spre comunism peste noapte. Pierre-Henri Teitgen spunea despre degradarea democrației următoarele: „Libertățile sunt suprimate una după alta, domeniu după domeniu. Opinia și conștiința publică sunt asfixiate. Mai apoi, când toate lucrurile sunt „în ordine”, Fuerer-ul se instalează și continuă evoluția până la cuptorul din crematoriu. Este necesar de a interveni înainte ca să fie prea târziu”. Urmând logica marelui jurist francez, guvernele statelor democratice europene au, în egală măsură, obligația politică și morală de a sprijini funcționalitatea sistemului Convenției Europene, dar și de a sancționa fără nici o ezitare încercările de subminare a autorității Curții Europene.

În încheiere, vreau să aduc un omagiu părinților fondatori ai UE, Robert Schuman, Konrad Adenauer, Jean Monnet, Paul-Henri Spaak, foștilor președinți și judecători ai Curții Europene, unor asemenea personalități vizionare ca: René Cassin, Henri Rolin, Sir Nicolas Bratza, Prof. Michael O’Boyle, datorită cărora avem astăzi o Curte Europeană care a marcat nu doar istoria continentului european, dar a revoluționat întreaga istorie a dreptului internațional, fiind probabil cel mai remarcabil fenomen în istoria dreptului în general.

[1] http://website-pace.net/documents/19838/2008330/AS-JUR-INF-2016-04-EN.pdf/12d802b0-5f09-463f-8145-b084a095e895

[2] Opinion no. 832/2015 EUROPEAN COMMISSION FOR DEMOCRACY THROUGH LAW (VENICE COMMISSION) RUSSIAN FEDERATION FINAL OPINION* ON THE AMENDMENTS TO THE FEDERAL CONSTITUTIONAL LAW ON THE CONSTITUTIONAL COURT.

 

Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *