Pe strada bătrâneţii, unde miroase a istorie, trecut, gânduri şi vezi soarele strălucind mai străveziu, mai palid, mai incolor.
Eram copil când am realizat cum e să fii bătrân, pentru că, în imaginaţia mea, pe-atunci credeam că anii trec ca clipele şi viitorul bate la uşă curând.
Pe la vreo 12 ani îi explicam unei prietene cât de rapid trece timpul. Mă gândeam la buneii mei şi cum ar fi dacă ei nu ar mai exista: persoanele care ne aşteptau cu braţele deschise, cu prăjiturile ce nu lipseau niciodată, cu povestioarele şi poeziile cu care ne adormeau când veneam în vizită, sfaturile înţelepte şi dragostea ce ne-o purtau… Atunci se lăsase un întuneric în mintea mea la gândul ce-ar fi dacă ei n-ar mai fi… Ea râdea de mine şi-mi zicea că am toată viaţa înainte, că timpul nu fuge atât de rapid, că viaţa e frumoasă şi merită trăită.
În acel an, am pierdut-o pentru totdeauna pe bunica mea. Am suferit atât de mult şi citeam toate cărţile despre moarte, viaţă de după moarte, sfârşit. Aceste amintiri au rămas implantate în minte, amintiri dureroase la gândul că toţi urmăm această cale… Am ajuns să urăsc această nedreptate. Îi privesc zi de zi pe părinţii mei, care par tot mai schimbaţi şi mai trişti, mai diferiţi, mai sensibili, când adaugă primele riduri, când le mai scapă câte un lucru important din memorie. Încă nu sunt oameni în etate, dar gândul că timpul trece şi nu realizezi când, cum şi de ce vin bătrâneţile, oricum nu te lasă în pace.
Avea dreptate prietena mea din copilărie măcar şi pentru faptul că gândea pozitiv. De aceea cred că Ziua Internaţională a Persoanelor în Etate ar trebui să ne facă mai înţelegători şi să ne apropie mai mult de bunei, părinţi, rude, fraţi, de toţi cei mai în vârstă. Pentru ca ei să simtă căldura noastră şi să fie fericiţi. Viaţa respiră prin fericire, iar cel mai fericit om din lume este cel care duce în spate un sac plin cu amintiri.
Cătălina Gromov
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
