Astăzi 20 Septembrie 2018, Joi - Ultima actualizare la ora 13:21
Abonamente

Actualitate 3 Iunie 2016, ora 07:05    Din editia print

Amintiri din copilăria lui Vasile Bumacov, Diana Lazăr, Ion Paladi, Petru Hadârcă, Zinaida Bolboceanu

Marime Font

La mijlocul acestei săptămâni am sărbătorit Ziua Internațională a Copilului. 

Copilăria, această perioadă, în care suntem tabula rasa, pe care desenează și-și lasă amprentele oamenii dragi, care ne pregătesc pentru lumea mare, lumea descoperirilor și a miracolelor, este bine s-o păstrăm în suflet, dar și mai bine este să n-o părăsim nicicând. Or, după cum spune înțeleptul sculptor Constantin Brâncuși, „când nu mai ești copil, ai murit demult”…

Cu aceste gânduri, am cules mărturii și am răscolit amintirile celor care mișcă Moldova înainte, fiecare cu talentul său, fie cu vocea, fie cu pensula, fie cu legea.

Vasile Bumacov, ambasadorul Republicii Moldova în Japonia

În fotografie sunt 3 generații, începând cu anul 1889. De la stânga la dreapta: fratele mai mic Alexandru, mama Daria, bunica Anastasia Gâlcă - mama mamei, tata Mihail și eu. Cred că era prin 1968-69, și ne-am fotografiat în fața casei construită de părinți, prin 1959-61. Frații mai mari Grigore și Gheorghe deja învățau la colegiul de construcții din Chișinău. Alți bunei nu mai erau în viață. Bunica se îmbrăca tot timpul în negru, deoarece a avut 3 băieți, care au murit în timpul războiului. Cel mai mare, Pintilie - în Polonia. Însă 4 fete au supraviețuit în timpul foamei din 1946-47, datorită faptului că au avut o vacă în gospodărie. Vara rar aveam timp să ne adunăm împreună și să discutăm, fiindcă toți munceau. Mama - pe deal, la colhoz, tata, tot din noapte până în noapte, - la cârmuire fiind toată viața contabil, iar noi, care cu vacile, care pe tractor, care la prășit cu mama. Când ne prindeau citind cărți, ni se reproșa că pierdem timpul, deoarece sunt pline de minciuni. După cum a și fost o parte. Ziceau: „Școala la români a fost școală”. Recunoșteau chiar și bolșevicii de pe atunci, că cei cu patru clase românești erau cu un cap mai sus decât cei cu 10 clase sovietice. De aceea mama, dar mai ales bunica, avea mari dubii că ne va fi de folos acea școală și considera mult mai util să ne învețe a munci.



Iarna, însă, ne adunam toți în casă, unde se făcea mâncare la plită (sigur cu biomasă) și se lucra. Ori se țesea la stative, ori se alegea un covor la război, ori se păpușeau frunze uscate de tutun sau alte munci tradiționale vremurilor celea. Noi ne făceam lecțiile pe cuptor, dar trăgeam cu urechea la discuțiile din casă. Dacă eram tare curioși, imediat eram puși la muncă. Și toți blestemau sistemul sovietic. Activiștii de atunci erau numiți pe scurt: cei veniți - porci și cei locali - râsuri. Și iată, bunica lămurea că nu poate o țară mult să existe, când este condusă de râsuri, de cei care n-au putut să-și conducă măcar propria gospodărie, până nu au venit porcii și i-au făcut nacialinici. Așa că pentru noi nu era un mare secret că URSS se va prăbuși. Tata tot timpul ajusta radiola la undele Europei Libere și Vocii Americii. Uneori veneau și vecinii să asculte.

Pe tata activiștii îl chinuiau să intre în partid, dar el s-a opus categoric și sigur nu mai putea fi promovat în funcții de conducere. Dar era contabil recunoscut și responsabil de contabilitatea colhozului format din trei sate: Mereșeuca, Lencăuți și Verejeni. Și eu am avut mari probleme la școală din cauza că unii activiști observau că nu prea am respect față de regim și chiar uneori vorbeam deschis. Dar pentru faptul că învățam foarte bine nu-mi puteau face nimic. Ceva asemănător am avut și la facultate, ba chiar și când eram ministru.

În luna mai, nu aveam răbdare să ieșim mai repede în vacanță. Dar, prin august, așa ne săturam de munca în câmp și mai ales de responsabilitatea de a aduce seara vaca sătulă și nevătămată de pe imaș, încât așteptam 1 septembrie cu mare nerăbdare. Îmi amintesc cu câtă dorință alergam la școală, pe la început de august, ca să primim cărțile pentru noul an de învățământ. Până în septembrie, cărțile de matematică, fizică, chimie, geografie erau citite. Am avut mare noroc de frații mai mari. Ei îmi povesteau și explicau multe lucruri. Când deja mergeam la școală, știam aproape totul. Eram doi în clasă care obișnuiam să venim la lecții fără cărți. Eu, căci deja știam multe, și un coleg care învăța numai pe 2 și oricum cărțile nu-l ajutau.

Când eram prin clasa a patra sau a cincea, directorul școlii m-a dus în fața clasei a opta și i-am răspuns în fața elevilor care sunt capitalele tuturor țărilor lumii. Părinții se mândreau mult că toți patru frați învățam foarte bine, dar cumva își făceau griji. Se temeau că ne vom încadra în regimul de atunci, iar când se va prăbuși, să nu fim trași la răspundere și urâți de tot satul.

Mulți, astăzi, habar nu au cum munceau mamele noastre pe atunci! Doamne, astăzi sună incredibil. Când noi ne sculam pe la ora 7 dimineața, mama deja reușise să hrănească vaca, porcii, păsările, să mulgă vaca, să ne pregătească micul dejun și mâncare la școală ori la câmp, iar tata să meargă la cârmuire tocmai la Lencăuți, bine îmbrăcat și cu hainele călcate. Apoi mergea să muncească la colhoz. Sigur, era practic pe degeaba, dar erau obligați. Așa că unica plăcere era să mai discute între ele femeile. Iar când revenea de la câmp obosită, punea mana pe sapă și prășea în grădină, unde era cu adevărat folos și de unde de fapt ne și hrăneam. Apoi trebuia să spele hainele la 5 bărbați, singură cu mâinile în apă rece la izvor și să gătească cina! Aici noi aveam grijă să fie lemne tăiate sau să punem bețe de răsărită pe foc. După masă noi mergeam să ne facem lecțiile iar părinții aveau încă multe de făcut.

Cât am fost copil o vedeam pe mama odihnindu-se o data în an. Când toată noaptea pregătea masa de Paști, mergea pe jos să sfințească pasca la Vălcineț, sat de ucraineni, deoarece la noi biserica era închisă. Se întorcea pe la orele șase dimineața, iar noi puneam toporul culcat pe prag ca să-l pășească. Apoi toți ne spălam pe față cu ou roșu și bănuți. Mâncam cu toată familia ce a fost sfințit la biserică și numai după aceasta mama se odihnea puțin. Iar restul, de la 5 dimineața până după miezul nopții, tot muncă și muncă era!

Însă mama reușea totul datorită spiritului extraordinar de organizare și disciplină. Și astăzi mă gândesc, cum niște femei simple de la țară puteau să aibă așa abilitați?!

Fiind acuma în Japonia, apreciez foarte mult acest spirit la japonezi. Păcat că pe la noi se cam pierde! La prima vedere japonezii sunt oameni ca toți oamenii din lume. Însa datorită spiritului lor de organizare colectivă, disciplină, punctualitate au reușit să facă din câteva insule muntoase o țară minune. Nu cred că există în lume o economie mai competitivă, chiar daca nu au bogății naturale. Sunt o societate atât de bine organizată, care progresează și se dezvoltă armonios într-un sistem adevărat democratic!

Numai că ei nu înțeleg democrația așa cum o vor unii să o înțeleagă la noi. Ei respectă legile și regulile cu sfințenie și fără demagogie.

Diana Lazăr, vicedirector al Proiectului de Competitivitate al USAID


Verile în anii ‘90 erau cumva altfel... Cireșele se coceau la timp, ploițele erau mai rapizi și șugubețe la început de vacanță, mai ciobănești pe la mijlocul verii și mai alintate, la sfârșit de vacanță. Amintirile din acea copilărie sunt senzații de spațiu și avânt, furnicături la tălpi, înțepături în genunchi și văpaie de energie. Mai dificil e să le îmbrac în povestioare și istorii, or atâtea împrejurări epice și portrete hazlii ale camarazilor de joacă rămân pe dinafară. Și totuși, unele întâmplări răsar mai viu și pot fi îndesate în cuvinte, pentru a readuce gustul acelor trăiri.

Pofte timpurii

Pe la mijloc de vară, după ce ne ghiftuisem de cireșe, caise, vișine și zmeură, căldura lui cuptor ne făcea o poftă de harbuji, care însă se lăsau așteptați. Frumoși, rotunzi și mărișori cam cât mingea ce-o băteam cu băieții în drumul de lângă biserică, harbujeii luceau presărați prin grădină, ne ațâțau gusturile și păreau numai buni pentru a-i înfuleca lăsându-le sucul să se scurgă în voie pe obraji, coate și chiar pe burticile bronzate. Dar de unde, era mijloc de iulie, și pe cât de frumoși pe dinafară, tot atât de verzi erau înăuntru. Întrebați zi de zi dacă-s gata harbujii, părinții ne spuneau să avem răbdare, până-n august, când ne vom putea înfrupta din ei. Dar răbdarea și ascultarea erau prea vagi și serioase chestiuni pentru noi, care intuiam că ar fi o cale de mijloc.
Să fi avut vreo 6-7 ani atunci și cum agronomia nu era punctul meu forte, am cerut sfatul unui văr mai mare, care se pricepea la tot. Dânsul m-a instruit că, verzi la suprafață, harbujii pot fi, deja, roșii pe dinăuntru! După asta, ideile au curs gârlă!
- Să îi ciocnim și de sună plin – sunt copți!
Ciocnind-i rând pe rând cu sfârla, așa cum o făceam în jocurile de mahala, sunau toți la fel.
- Să-i înțâncoșăm (n.red.: a face o gaură pentru a vedea miezul fructului) și vom vedea ce culoare au înăuntru! Așa vom ști pe care îl putem mânca!
Vărul era mai mare, deci utilizarea cuțitului a luat-o pe răspunderea sa. Unul câte unul, cei câțiva zeci de harbuji de la câțiva curpeni sădiți în vadul rândurilor de vie din grădină au fost ciuruiți... Și toți ne arătau culoarea galbenă, de parcă ar fi spus „Mai așteaptă!”. Am gustat câteva bucăți care ne-au potolit interesul și ne-am căutat de treabă.
Toate bune, doar că taică-meu, pentru care inspecțiile grădiniii sunt adevărate promenade pline de satisfacție gospodărească, a depistat în scurt timp fosilele pe care le adulmecau bucuroase albinele din stupii mamei.
- Dianaaaa!!!!
De parcă pusesem semnătura de autor pe bieții harbuji!
Vărul a sărit gardul din fugă și dus a fost pe hudiță în vale. Eu am explicat că am vrut doar să văd dacă s-au copt harbujii.
Harbuji am mâncat în câteva săptămâni după aceasta. Mari de nu-i puteam ridica nici toate trei surori odată. Însă toți erau cumpărați de la piață.

Ion Paladi, interpret 


Acum îmi dau seama că am avut o copilărie diferită decât o are acum fiul meu Lucian. Eu nu am avut atâtea lucruri pe care el le are. 
Țin minte foarte bine duminicile pe care le petreceam în sânul familiei, cu părinții noștri acasă.
Împreună cu copiii din mahala organizam concursuri similare cu a celui de la cinci la zece, ne întreceam cine cântă mai frumos. Toți știam că în casa lui Gheorghe Palade se cântă și veneau toți copiii să cânte. 
leptul sculptor Constantin Brâncuși, „când nu mai ești copil, ai murit demult”… 
Cu aceste gânduri, am cules mărturii și am răscolit amintirile celor care mișcă Moldova înainte, fiecare cu talentul său, fie cu vocea, fie cu pensula, fie cu legea. 

Petru Hadârcă, directorul Teatrului Național „Mihai Eminescu”


De copilărie mă leagă, în primul rând, sărbătorile care erau organizate de părinți, revelionul, Sfântul Vasile, când umblam pe ascuns pe la rude și bunici. Pregăteam plugușorul și eram așteptat, dar nu aveam voie la ceilalți, că eram urmăriți, știți cum era în perioada sovietică. În cazurile când am fost prinși, ne-au scos la careu în fața școlii și arătau cu degetul spre noi față de toată școala. Era o rușine mare.

Dar cele mai frumoase momente legate de copilărie sunt zilele de duminică, când părinții ne duceau la bunici. O duminică era dedicată pentru părinții mamei, alta - pentru vizita la bunicii din partea tatălui meu. Eram așteptați și pentru noi era o sărbătoare, atunci când îmbrăcam cămășile albe și mergeam frumos cu haine de sărbătoare. Duminică era o sărbătoare de familie. Am transmis această tradiție copiilor, atât timp cât erau cu noi. Acum sunt plecați peste hotare, am rămas numai cu dorul de ei.

Multe lucruri frumoase, eram pe toate drumurile, jucam fotbal și nucul care îl aveam la poarta casei și mult timp m-a așteptat. Ne jucam și ne ascundeam cu toți copiii din mahala de-a prinsa.
Iarna, când era zăpadă și dacă nu erau lucrări de câmp, mama întindea războiul în casa mare și veneau la șezătoare fete tinere și flăcăi. Atunci tata scotea un ulcior de vin, mama punea un cuptor de plăcinte și eu mă ascundeam după război între ghemurile acelea colorate, să nu mă trimită la culcare. Ascultam cântece, pătăranii, povestiri de la șezători frumoase și chiar mă luam la întrecere la țesut, mă puneau fetele să țes covor și chiar am țesut.

Sâmbetele, când părinții se duceau la nunți, mă lăsau pe mine cu surorile mai mici acasă. Într-o noapte, am simțit eu că va fi vreme de pescuit, mi-am luat prietenul din copilărie, Vitalie Nagacevschi, și ne-am dus pe noapte la pescuit. În noaptea aceea, am prins foarte mult pește. Surorile mele s-au trezit noaptea speriate, că au rămas singure în casă și au așteptat pe prispa casei până au venit părinții de la nuntă. Dar eu când am venit la amiază cu peștele, părinții nu erau acasă, erau duși la bunici, că era duminică. La stadion era fotbal și am vrut să ajung și acolo. Am pus pe prispa casei într-un lighean mare tot peștele pe care l-am prins și am lăsat descoperit ca să sară în ochi când vor veni tata cu mama de la bunici, să mă laude pe mine. Când au venit ei, motanii din toată mahala, au întins peștele în toată curtea, de la casă până la poartă. Am mâncat și o bătaie atunci, eram clasa a cincea.

Ghenadie Popescu, artist plastic

Cineva venise dimineața cu buzunarul plin cu mazăre verde. Știut lucru, buzunarul unuia din „grupa mică”, de unde era tipul, nu este încăpător. 10 -12 păstăi de mazăre, cam atâtea au fost, s-au dus ca pe gura lupului.
Între timp informația se răspândise în toată grădinița. S-a copt mazărea!

Doritori de a se pospăi cu mazăre s-au găsit mulți. Imediat s-a înjghebat un plan de acțiune. Unanim s-a hotărât să începem cu parcela de după stadionul școlii, care era cea mai aproape. Grupul era constituit în mare parte din „grupa mijlocie”, din care făceam parte și eu, doi tipi iuți de picior din „grupa mică” și unul din „grupa mare”, mai experimentat, de 6 ani.

Grădinița am părăsit-o în grupuri mici, prin găuri în gard, știute doar de noi. Masivul verde de mazăre părea că ne așteaptă. La ale noastre patru șchioape înălțime culegeam păstăile stând în picioare. Boabe așa de rotunde și dulci nu mai văzusem până atunci. De la început înfulecam în tăcere, apoi s-au pornit comentariile, împroșcarea cu boabe, păstăi, bulgări de noroi. Care plângea, care smulgea ramuri de mazăre… Tărăboiul a durat până când am fost atacați din două părți. De un grup de gâște cu un gânsac urâcios în frunte, care pesemne a fost provocat de cineva din ai noștri, și din altă parte de un bătrânel înarmat cu o cârjă și o căldare. Ne-am împrăștiat care pe unde. M-am trezit în livada școlii cu cei doi din „grupa mica” și unul din colegii mei. Cel din „grupa mare”, singurul care știa drumul înapoi la grădiniță din orice punct al satului, nu era cu noi. Așa că ne-am apucat să cercetăm livada. Un pom cu cireșe mărunte dar foarte gustoase, ne-a făcut să uităm de necazuri. Acolo a și dat de noi bucătăreasa de la grădiniță. Ne-a găsit destul de gălăgioși. Unul din cei mici se pișase pe el și noi toți râdeam. În drum spre grădiniță, cugetând asupra celor întâmplate, am tras și eu un pișoi. Cum a fost pedepsit cel din „grupa mare” nu am aflat nici până azi. Pe mine însă m-au pus la intrarea în dormitor, gol-goluț, ca să fiu văzut de colegii mei, care la ora dată mergeau la culcare (cea mai teribilă activitate din acea perioadă). Educatoarea comenta situația, repeta mereu aceleași cuvinte, obrăznicătură, rușine, tre’ de luat măsuri…

Copiii treceau pe lângă, se uitau cu invidie la norocosul de mine, care nu trebuia să meargă la culcare. Cel mai bun prieten, pe atunci aveam doar unul, a reușit să se strecoare după educatoare și mi-a propus tricoul său ca să-l las să stea cu mine. Am acceptat, dar nu s-a întâmplat. A fost imediat trimis la culcare. Așa am rămas singur, gol și cu o abia sesizabilă satisfacție că sunt pedepsit.

Arcadie Suceveanu, scriitor

Sunt născut în Bucovina, pe valea Siretului, într-un sat românesc sută la sută. Din pragul casei mele se vede silueta Munților Carpați, lanțul lor împădurit în trecere ușoară spre Putna lui Ștefan cel Mare. Păstrez multe amintiri frumoase din copilărie, secvențe mirifice, de neuitat. Sosirea verii se asocia pentru mine cu scăldatul în Siret, cu hălăduirea prin pădurile de fagi și de brazi, cu jocurile simple dar ingenioase pe care le inventam noi, copiii. Eram mezinul familiei și am păscut vaca până am mers la universitate. Dimineața mă porneam pe miriște desculț, prin rouă, sau spre lunca Siretului, unde se derulau toate minunile copilăriei. De cele mai multe ori, nu uitam să iau cu mine și câte o carte împrumutată de la biblioteca sătească. De mic îmi plăcea să citesc. Citeam mai tot timpul, iar când nu citeam, mă jucam.

Împreună cu fratele Grigore ne-am construit un mic cărucior cu care aduceam lemne uscate din pădure și uneori întrețineam focul toată iarna cu lemne aduse de noi. Vara, bucuria cea mare era să mergem după ciuperci. Treceam Siretul și intram adânc în pădure, lăsând semne pe copaci ca să nu ne rătăcim. Nu departe de zona frontierei cu România, într-un loc numit de noi Perinea, găseam niște hribi albi cu cozi groase și pălării cafenii, cum nu am prea văzut în altă parte. Mergeam și după fragi, sau frăguțe, cum le ziceam noi, după zmeură. Odată, țin minte, am mers în pădure împreună cu unchiul Nicuță și am adus o desagă de lemne uscate. Când unchiul a lăsat sarcina cu lemne jos, în curtea casei, din ea a ieșit un șarpe mare, cred că mai lung de un metru. M-a impresionat mult sâsâitul lui înspăimântător. Iarna, mergeam adesea cu tata sau cu fratele în pădure și aduceam brăduți de Crăciun. Uneori tata pleca la Cernăuți cu brăduți de vânzare. Toate aceste amintiri sunt foarte vii în memoria mea, iar unele întâmplări transpar în cărțile mele de poezii destinate copiilor și copilăriei.

Valeriu Ghilețchi, deputat

Amintirile din copilărie sunt din cele mai frumoase. Au fost multe peripeții amuzante. Îmi amintesc cu drag despre șederea la bunei, cum mergeam pe ascuns la scăldat și la pescuit.

Fiindcă suntem în perioada când se coc cireșele, mi-am amintit despre un caz când am mers cu câțiva băieți în livada colhozului. Cineva ne-a spus că s-au copt cireșele și el știe cum să ajungem acolo fără ca să ne vadă paznicul. Ne-am pornit cu toții bucuroși. Am intrat încet în livadă din partea satului vecin, dar nu am reușit să ne urcăm bine în copac, că am și auzit pe cineva strigând. Era paznicul. Toți au luat-o la fugă, iar eu, de frică, am rămas în copac.

Când mi s-a părut că totul a trecut, am coborât încet, dar m-am pomenit cu paznicul la câțiva pași de mine. Câteva clipe am stat încremenit de spaimă, dar apoi am rupt-o la fugă cât mă țineau călcâiele. Am rămas cu impresia că a fost cea mai puternică fugă din toată copilăria. Nu am mai îndrăznit după aceea în modul ăsta „să culeg” cireșe în livada colhozului.

Victoria Cozmolici, artistă plastică

M-am oprit la această fotografie, deoarece sunt cu sora mea aici. Mi-este dor de ea fiindcă trăiește în altă țară. În fotografie, eu am 11 ani, timidă, rușinoasă, cuminte. Nu eram copil-problemă, iar amintirile plăcute din copilărie sunt cele petrecute cu familia. Când eram mici, eu nu găseam limbă comună cu sora, poate din cauza diferenței de 4 ani… Aveam alte interese în toate, începând de la muzică. Ea era fană înrăită a lui Elvis Presley. Să ascult de zece ori aceeași piesă, era o teroare pentru mine! Eram aparte și cu gusturi diferite, dar acum mi-e dor de ea.
Nu am fost o aventurieră, mai mult eram cu capul în nori, foarte des pierdeam lucruri. Eram mică, slabă și cuminte, dar aveam prioritate la grădiniță, deoarece tata îi aducea educatoarei harbuji și eu eram pe lângă educatoare, mergeam cu ea după ziare, mâncam dulciuri. Pe scurt, eram alintată. Colegii de grupă erau un pic invidioși, dar harbujii aruncați peste gard de tata își făceau efectul și ne împăca pe toți.

Zinaida Bolboceanu, interpretă de muzică populară

La 11 ani, am plecat de acasă ca să studiez la Școala Republicană de Arte Plastice. A fost grea despărțirea de părinți, de surori. Atunci nu erau telefoane și comunicam prin scrisori. Când scriam cu cerneală, lăsam special să curgă lacrimile pe cuvintele scrise ca să vadă mama că eu plâng, că îmi era dor de ea. Această despărțire de părinți m-a marcat. Văd că astăzi părinții pleacă peste hotare și lasă copiii. Se gândesc, probabil, că astfel le vor asigura o viață îndestulată, dar despărțirea este o experiență foarte grea pentru un copil. Rămâne o gaură sufletească pe care nu mai poți să o acoperi
.
Până la 11 ani, am fost un copil răsfățat, eram a patra fată în familie, cântam, îi semănam tatei. Dacă nu-mi făcea mama pe plac, eu numaidecât puneam mâna pe foarfece și-mi tăiam părul din față. Una din sarcinile mele era să pasc bobocii pe imaș. Cât stăteam cu ei, mă jucam cu păpușile sau citeam. Îmi plăceau foarte mult cărțile. Îmi amintesc că, odată, am plecat de acasă și am lăsat bobocii singuri. Au venit cioroii și au mâncat câțiva din ei. Când m-am întors pe imaș și am văzut scena asta, am plâns foarte mult. Eram groaznic de atașată de bobocii mei. Aveam un iorgănaș pentru copii și, ca ei să nu meargă pe jos, îi puneam în iorganul acela și-i duceam în brațe, până la imaș. Când venea timpul și mama trebuia să taie prima gâscă, eu mă ascundeam în casă și plângeam și mă uitam pe geam - taie mama gâsca, ori nu o taie.

Erau foarte mulți copii în mahala. Ne jucam de-a furatul harbujilor: fiecare avea grădina ei de harbuji, iar harbujii erau niște movilițe de colb în drum. Și noi umblam la furat harbuji una la alta. Dacă reușeai să calci cu piciorul și să strici movila, atunci câștigai.
Mergeam la pârâu, opream apa și ne scăldam, apa era curată, acum nu te poți apropia că e plină de gunoi. Atunci femeile spălau ștergare la pârâu și le așterneau pe iarbă, era o frumusețe și o curățenie grozavă.

Mai făceam și altceva. Tăiam calea omului care venea pe drum. Adică trebuia să trecem repede de pe o parte a drumului pe cealaltă când se apropia cineva cu bicicleta, motocicleta sau cu căruța. Odată am vrut să tai calea unui băiat care venea pe bicicletă. El a vrut să se ferească, dar s-a răsturnat cu bicicleta peste mine și mi-a rupt mâna. Taman era după ploaie, m-am murdărit de glod, și am intrat în ogradă urlând. Mama, când a dat să-mi schimbe hainele, eu am leșinat de durere, abia atunci mama și-a dat seama că eram cu mâna fracturată.

Un articol de: Ion Macovei Contactează autorul Ana Gherciu Contactează autorul Lia Ciutac Contactează autorul
blog comments powered by Disqus

Din aceeaşi secţiune

Cele mai noi ştiri de azi

Istorie 18 Septembrie 2018, ora: 19:33

Prima şedinţă a Sfatului Ţării (II) „Fericiți sub ochii noștri sunt care văd ceea ce nu au văzut”

Prima şedinţă a Sfatului Ţării (II) „Fericiți sub ochii noștri sunt care văd ceea ce nu au văzut” Din editia print

Un reportaj al ziarului „Ardealul (Transilvania)” despre prima ședință a parlamentului Basarabiei, care în 1918 a votat Unirea cu România Continuăm publicarea materialului „Dare de seamă asupra primei ședințe a Sfatului Țării din 21 noiembrie 1917”,...

( ) Citeşte tot articolul



Editorial 20 Septembrie 2018, de Constantin Tănase

Viața și moartea doamnei Clara

…O cheamă doamna Clara, locuiește într-un apartament cu două odăi, are 45 de ani, doi băieți, unul de 22, iar altul de 19 ani.

() Citeşte tot articolul

Opinii & Editoriale 19 Septembrie 2018, de Moni Stănilă

Anotimpul și cheltuielile

Cât nu am vrea să ne ferim de cheltuieli, fiecare anotimp vine cu lista lui de cumpărături. Că sunt sărbătorile de iarnă, că este Paștele, că e vară și vrem concedii – o cheltuială apare întotdeauna.

() Citeşte tot articolul

Editorial 17 Septembrie 2018, de Silviu Tănase

Cât de mult ne urăsc!

14 septembrie 2018, Ziarul TIMPUL

() Citeşte tot articolul

Opinii & Editoriale 16 Septembrie 2018, de Răzvan Munteanu

România ar putea juca un rol important în reconstrucţia Siriei

Siria a cunoscut cea mai complexă criză dintre statele lovite de Primăvara Arabă, afundându-se într-un război civil care a opus regimul de la Damasc şi forţele rebele, alături de care s-au adăugat pe parcurs alte grupări din afara ţării.

() Citeşte tot articolul

Opinii & Editoriale 13 Septembrie 2018, de Dan Nicu

O tragedie uitată – Cehoslovacia anului 1968

În a doua jumătate a lunii august, Europa a marcat 50 de ani de la invadarea Cehoslovaciei de către trupele URSS şi ale altor state din blocul sovietic.

() Citeşte tot articolul

Opinii & Editoriale 12 Septembrie 2018, de Moni Stănilă

Caritate sau reclamă?

Ori mai degrabă aș spune că ambele. Și când spun acest lucru, o fac cu convingerea că reclama va fi condiționată cu timpul de caritate.

() Citeşte tot articolul

Opinii & Editoriale 11 Septembrie 2018, de Răzvan Munteanu

Zece ani de la războiul ruso-georgian. Cauze și efecte

În această săptămână, s-au împlinit zece ani de la războiul ruso-georgian, care a condus la apariția a două noi conflicte înghețate în Regiunea Extinsă a Mării Negre: Abhazia și Osetia de Sud, recunoscute ca state independente, cu precădere, de către Federația Rusă. 

() Citeşte tot articolul

 

 


Cele mai citite articole Timpul.md