Astăzi 16 Iunie 2021, Miercuri - Ultima actualizare la ora 12:08
babasının taş gibi bir kadını bulup evlenmeye karar vermesi porno ve onu bir de kendi yaşadıkları eve getirmesi sonucunda mobil porno hayalini kurduğu seksi kadının üvey annesi gibi sex hikayeleri olduğunu fark eden genç adam seks tecrübesinin ve üst sex izle seviye olduğu dışarıdan bakıldığında çok net şekilde porno seyret belli olan üvey annesini hayal edip 31 çekerek düşlerken porno izle odanın oradan geçen mature üvey oğlunu görür Odaya hd porno gelip sikini kimin için kaldırdığını soran üvey annesiyle porno farkında olmadan yakınlaşan genç adam boşalmak mobil porno izle için olgun bir kadının hayallerini kurduğunu söyleyince mature porno izle sikini eline alıp amına sokmadan çıplak şekilde üzerine çıktı
Abonamente

Politică 3 Iunie 2021, ora 15:15

Analiză / SOLUȚIA CONSERVATOARE

Marime Font

 

Există în orice societate, fie ea de tip arhaic sau modern, o viziune generală despre lume și viață (eng. ”worldview”, germ. ”Weltanschaung”). Din ea derivă interpretări diferite, care se cristalizează în ideologii (fie ele filosofice, politice, sociale, economice). Acestea, la rândul lor, capătă nuanțe diverse sub forma unor multitudini de doctrine.

Dacă rămânem pe terenul științei politice, atunci putem identifica trei viziuni majore care propun răspunsuri diverse la întrebările fundamentale ale polisului: cum ar trebui să funcționeze societatea? Cum ar trebui ajuns la putere? Cum ar trebui exercitată această putere? Socialismul (cu derivatele sale, uneori extreme: social-democrație, comunism, anarhism) pune un accent deosebit pe societate, înțeleasă însă ca o masă mai mult sau mai puțin amorfă, în care indivizii sunt înregimentați și nu contează decât ca întreg, iar statul, ca formă de organizare a societății, este pus în slujba exclusivă a acesteia în dauna persoanelor. Liberalismul (inclusiv derivatele: social-liberalism, libertarianism, etc.), dimpotrivă, ridică individul pe cel mai înalt piedestal, în detrimentul oricăror relaționări sociale care ar ”încălca” libertatea personală (de aici, în ultimă instanță, conceptele contemporane de discriminare pozitivă a tot felul de minorități, de corectitudine politică, de poliție a gândirii). Interesant că un numitor comun al socialismului și deopotrivă al liberalismului îl reprezintă existența unui ”catehism” propriu. Asta înseamnă că fiecare dintre cele două abordări propun o serie de șabloane considerate sacrosancte, după care societatea, respectiv cei care o alcătuiesc, trebuie să se adapteze volens-nolens. Lupta de clasă și proprietatea publică asupra mijloacelor de producție, pentru socialiști, sau piața liberă ce se autoreglează și autonomia exagerată a individului (de fapt atomizarea acestuia), pentru liberali, sunt axiome absolute. Este celebra idee a ”patului lui Procust”, după care cei care nu încap în el sunt scurtați de picioare, iar cei prea scunzi, dimpotrivă, sunt alungiți forțat. Ce observăm aici? Ideea, în fașă, de inginerie socială nenaturală și nenecesară: șablonul pe care unii și-l arogă drept etalon suprem, ce trebuie aplicat forțat, în vederea impunerii unei fericiri silite. Acestea toate își au originea în mai toate mișcările contestatare, începând cu Umanismul și Renașterea (însuși umanismul care îl scoate pe Dumnezeu din cetate, punând în locul Lui omul, ca măsură a tuturor lucrurilor). Continuând cu mișcarea contestatară protestantă, trecând prin revoluția olandeză din sec. al XVI-lea (prima revoluție burgheză), apoi revoluția ”glorioasă” din Anglia sec. XVII, ajungând desigur la revoluția americană și la cea franceză, apoi – finis coronat opus – la cea bolșevică din octombrie 1917 (și care a avut loc în noiembrie...)


În contradicție cu acestea două se află conservatorismul. Acesta nu propune un șablon, panaceu absolut al oricăror probleme. Echilibrat, ba chiar ușor circumspect asupra perfecțiunii naturii umane, se bazează mai curând pe experianță (uneori milenară), pe abordări empirice dar verificate în timp, pe precedente și tradiții. Așadar conservă ceea ce este de conservat, și îmbunătățește, prin evoluție (organică, naturală) în antiteză cu revoluția (uneori sângeroasă, alteori dictatorială, mai întotdeauna confiscată). Este mai mult decât o doctrină printre multe altele (cu atât mai mult cu cât nu propune/impune un unic model societal suprem), este o stare de spirit. Calmă, rațională, prudentă. Este îmbunătățirea fondului ancestral în antiteză cu crearea formelor fără fond. Există, totuși, câteva valori importante pe care orice conservator autentic le împărtășește, indiferent de timpul istoric sau de spațiul geografic în care se află.

Familia
: Este forma minimală de organizare societală, cea de la care pleacă totul: în sânul ei ia naștere viața. Pentru aceasta, singura formă naturală, firească de procreere se consumă între un bărbat și o femeie. În momentul în care viața apare în familie, părinții nu-și mai aparțin doar lor înșiși. Ei devin profund responsabili pentru urmași, pentru buna lor creștere și educare. Cum copiii ce se nasc nu sunt întrebați apriori dacă doresc sau nu aceasta, atunci – pentru o decizie luată nu de ei, ci de părinții lor, aceea de a veni pe lume – se creează o obligație intrinsecă, dictată de legea morală naturală, de a îngriji de copii, cu dragoste și grijă, până la devenirea lor adultă. Ca un corolar, copilul are dreptul deopotrivă la o mamă și la un tată, ca două modele de dezvoltare nu inegale, nu opozite, ci complementare. Tot ceea ce atentează deci la viața, sănătatea și dezvoltarea psihosomatică a copilului – de la conceperea lui și până la vârsta adultă – este, în ultimă instanță, un atentat la echilibrul natural, la firescul lucrurilor, la perpetuarea speciei umane. Liberalismul destructurează societatea prin oferirea unui statut (juridic) egal unor forme de conviețuire nefirești, uneori deviante. Socialismul impune, prin forma sa neo-marxistă, ”modele” în care înșiși termenii firești de tată, mamă sunt scoși în afara uzului (uneori în afara legii) și înlocuiți cu concepte ce țin de patologii clinice. În viziunea conservatoare, o persoană nu este singură, generațional vorbind. Există un lung șir de moși și strămoși, de la care ne revendicăm. Pe unii dintre ei, cunoscuți, îi pomenim la biserică, le facem parastase, mergem (cu copiii) la mormintele lor. Pe cei mai vechi, necunoscuți – dar din care ne tragem – îi pomenim când rostim formula sacramentală ”cu tot neamul lor”. De ce am face toate acestea dacă nu am avea dacă nu certitudinea, măcar nădejdea Învierii? Speranța că sufletele lor au rămas vii și, de undeva, de ”dincolo”, încă ne privesc și ne ajută... Apoi, trecând la cei de după noi, avem grijă de urmași. Ce altceva reprezintă dorința de perpetuare a numelui, dacă nu bucuria de a avea copii, nepoți, strănepoți? Certitudinea că, după ce nu vom mai fi la rândul nostru aici, cei de același sânge și cu același nume cu noi ne vor face cele ale sufletului, ne vor purta în amintirea lor, vor povesti despre noi urmașilor? Ce conservă un conservator? Obiceiurile bune, amintirea celor dragi, respectul și iubirea celor asemeni ție. Asemeni ție ca rudă, ca neam, ca și credință. Adevărata moarte este uitarea. Conservatorii nu îi uită pe cei cărora le datorează viața. Și nici pe cei cărora le-au dat viață. Conservatorii prezentului sunt arcul unificator între generațiile care au trecut, cele care trăiesc azi și cele nenăscute încă. Sunt prezent continuu pentru familiile lor, pentru neamul lor, pentru țara lor. Pentru că ei nu uită cine sunt, pentru că ei știu încotro merg, pentru că ei nu sunt stăpâni absoluți, ci doar administratori grijulii ai Creației. Și totul începe în familie. Dar merge dincolo de ea.

Patria
: Deși în limba română substantivul este de gen feminin, el exprimă, pe filieră latină, o realitate masculină: țara tatălui (pater, patris). Dar asta, în strânsă corelare cu limba maternă, adică limba mamei. Simbioză fericită între principiul feminin și cel masculin, patria este inexorabil legată de o anumită limbă maternă. În viziunea conservatoare, un popor este determinat eminamente de elementul limbă. Având o limbă comună, un grup populațional se poate înțelege, poate comunica, se constituie în popor. Un popor distinct de oricare altul. Atunci când acest popor ajunge la conștiința propriei identități în mozaicul de popoare al lumii, el capătă certitudinea unicității sale, ale căii sale de dezvoltare; el devine națiune. Accidente ale istoriei îl pot face să fie răspândit, împărțit în(tre) mai multe țări. Dar conștiința apartenenței la un singur neam rămâne puternică și înfruntă vitregiile sorții. Dealtfel, cuvântul neam, sinonim cu cel de popor, duce cu gândul și la familie. Națiunea, ca un mare neam, așadar cu strămoși comuni, deci înrudiți între ei. Neamul, adică poporul, reprezintă restul rudelor noastre, dincolo de gardul casei noastre. Ne înțelegem cu toții în aceeași limbă a mamei: ce minune! Deci, trebuie că suntem o mare familie. Limba mea, învățată de la mama mea, limba ta, aceeași, învățată de la mama ta. Pământul meu, moștenit de la tata, pământul tău, același, moștenit de la tata: Frate! Aceasta dă particularitățile și frumusețea, bogăția oricărui popor. Cum ar fi dacă ne-am amesteca cu toții, până la omogenizare? Unde ar mai fi partea bună și interesantă a diversității (pe care, culmea, o ridică în slăvi neo-marxiștii, dar în practică o subminează continuu până la topirea diferențelor)? Patria este ceea ce dă sens ultim poporului în devenirea sa istorică. Este cea care menține echilibrul între cei care formează societatea, ca întreg, și fiecare membru individual al acestei societăți. Fără o (singură) patrie, un popor este aproape decapitat, cu el se poate face orice. Poporul român nu este decapitat. Dar este amputat, câtă vreme va exista vamă la Prut. Ce poate face întregul corp, fără mâini? Și ce pot face acestea singure, fără corp? Familia își găsește sensul în patria sa, precum patria este ocrotitoarea tuturor familiilor ce o compun.

Credința: Aceasta dă dimensiunea verticală a oricărui popor. Axis mundi pentru orice națiune responsabilă, care știe că ”nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu” (Matei, 4,4). Credința religioasă – de la lat. religo, religare: a lega (de ceva mai înalt) – se bazează pe conceptul de sacru. Acesta este un element constitutiv al conștiinței umane (vezi Mircea Eliade), fără de care omul ar fi infirm, incomplet, neterminat. Dimpotrivă, sacrul, ca parte constitutivă a conștiinței, este cel care ne dă asemănarea cu Chipul Creatorului. Sacrul și sufletul sunt două realități inefabile ce se împletesc armonios, fără amestecare însă, precum dubla natură a Mântuitorului: cea divino-umană. Virtute cardinală, alături de nădejde și dragoste, credința este stearpă, lipsită de conținut, falsă, fără celelalte două. Așadar, în sens larg, credința preupune a priori și dragostea (față de Creator și de aproapele) și nădejdea (în Înviere și în viața veșnică). Abordând credința cu deferență și grijă, conservatorii privesc și spre Cer, spre lucrurile imuabile, spre cele de dincolo, mai greu vizibile cu ochii trupului (materiei), dar simțite și intuite cu ochii sufletului (spiritului). În acest sens, ceea ce s-a numit, în Occident, alianța dintre Tron și Altar, sau în Estul Europei, simfonia bizantină, se referă la acea conlucrare în armonie, dar fără amestec sau încorsetare, dintre Stat și Biserică. Să ne înțelegem: aceasta nu se confundă cu vreo teocrație, fie ea ultramontană sau orientală, în care Papa, Patriarhul sau Ayatollahul dictează laicului și întregii sale organizări statale. Ci presupune sprijin reciproc, fără încălcarea libertăților individuale, pentru o împreună-lucrare întru binele societății. În opoziție cu această abordare eminamente conservatoare, liberalismul propune (mai nou, impune!) ca orice element de sacru să devină cel mult o afacere privată, personală și, dacă se poate, să nu depășească pereții propriei case ale credinciosului. Altminteri, nu-i așa, orice zăbăuc s-ar putea simți ofensat... Scoțându-L pe Dumnezeu din Cetate, spiritele liberale în esență fac jocul celui necurat. Căci, vorba lui Baudelaire, ”cea mai mare înșelătorie a Diavolului este să ne convingă că nu există”. Nu ne temem (și deci nu ne ferim) de ceva/cineva în care nu credem, nu? Divinitatea, o afacere strict privată, o simplă ipoteză de lucru, aceasta este viziunea liberală. Și deranjantă, când iese afară, în public. Iată deci o abordare foarte insidioasă, și deci foarte periculoasă. Cu socialiștii e mai simplu: ei nu sunt doar agnostici, ei sunt atei. Neagă existența Divinității (”Zis-a nebunul în inima sa: Nu este Dumnezeu!”, Psalmul 52,1). Sunt ticăloși dar, paradoxal într-un fel, sunt niște ticăloși cinstiți: spun ceea ce cred, nu se ascund după cireș. Cu socialiștii sau comuniștii e ușor: ai dușmanul în față. Cunoscut, asumat, neascuns. Poți fugi de el, sau poți lupta direct cu el. În ambele cazuri, știi mereu unde e și care îi este chipul. În ambele regimuri criminale ale secolului XX, comunismul și nazismul, creștinii – și, prin extensie, conservatorii sinceri și asumați – au avut cel mai mult de pătimit. Au fost martirizați, cu sutele de mii, și ni i-au dat în Ceruri pe Sfinții Închisorilor. Iată deci ce impietate de a arunca, perfid, eticheta de extremiști (de dreapta) asupra unor mișcări conservatoare, național-creștine. (Dar aceasta va fi o altă poveste).

Libertatea: Poate cel mai greu de definit termen, prin multitudinea sa de sensuri, mai ales în politologie. Liberalismul clasic (și, prin diverse declinări, și derivatele sale) înțelege libertatea în primul rând sub o haină pur economică, în ultimă instanță, materială. Libertatea întreprinderii cu scop lucrativ, a comerțului, a liberei circulații a capitalului, a serviciilor, a forței de muncă. Nu sunt lucruri rele în sine. Doar incomplete, întrucât libertatea persoanei înseamnă mult mai mult decât atât. Desigur, liberalismul revendică pentru sine paternitatea absolută a ceea ce se numesc libertăți civice: libertatea cuvântului, a adunărilor, libertatea de gândire și de acțiune – inclusiv politică – etc. Din nou, este doar o jumătate de adevăr. Anume, atunci când se confundă (din prostie sau intenționat) aceste libertăți cu drepturile câștigate în ultimii aproximativ 200 de ani. Cu socialiștii, ca și mai sus, este iar mai simplu: în regimurile de ”democrație populară”, libertatea este cea care îți dă dreptul să te înregimentezi în partidul unic, să înalți ode conducătorului iubit sau să îți torni semenul poliției politice. Cu cât mergem de la extrema stângă a spectrului politic către centru – mai exact, de la anarho-sindicalism și comunism, prin socialism și social-democrație, până la social-liberalism, cu atât formele pervertite ale libertății devin mai diluate, mai soft, dar ADN-ul lor rămâne același. (Despre social-liberalism ca doctrină de centru-stânga, nu de dreapta, vom mai scrie, în curând!). În viziunea și propensiunea conservatoare a libertății, aceasta s-ar putea rezuma, teleologic, la celebra zicere a Episcopului de Hippona, Augustin (sfânt pentru catolici, fericit pentru ortodocși): ”Iubește și fă ce vrei!” Deoarece atunci când iubești cu adevărat (atât pe Dumnezeu, cât și pe aproapele) nu poți face rău. Dimpotrivă, dragostea te îndeamnă la sacrificiu pentru binele celuilalt, la jertfă, in extremis la martiriu. Libertatea mai este înțeleasă, în cheie conservatoare, și ca libertate față de păcat. Sunt liber de vicii, de mânii, de răzbunări. Acestea nu mă ating, nu-mi pot face rău, deci nu le pot folosi ca armă împotriva semenului. Libertatea presupune, de asemenea, și satisfacerea necesităților cel puțin de la baza piramidei lui Maslow. E mai ușor să discuți cu cel sătul decât cu cel flămând. Aceasta înseamnă că un conservator nu este o persoană de bibliotecă, un ins într-un turn de fildeș imun la suferințele lumii. Dimpotrivă, conservatorul știe că până la ridicarea culturală, intelectuală, spirituală a unui popor, trebuie rezolvată și problema zilnicei pâini. Și aici ajungem la accentul cel mai important al abordării libertății economice: proprietatea. O țară este bogată cu adevărat, dacă oamenii ce o locuiesc sunt bogați. Dacă nu, atunci sunt doar iluzii. Iar oamenii sunt bogați, dacă sunt/devin proprietari: pe o casă, pe o bucată de pământ, pe o întreprindere comercială, pe ceea ce ține de proprietatea intelectuală. Iată așadar cum libertatea este declinată, în notă conservatoare, în toate aspectele ei: moral, societal, economic.

Ceea ce diferențiază cu adevărat conservatorismul autentic (există și false conservatorisme, vom reveni și asupra lor) față de socialism și liberalism, este ceea ce s-ar putea numi punctul fix. În fond, nu e nimic nou sub soare. Vezi Arhimede, cu celebra sa zicere: ”Dați-mi un punct fix și răstorn Universul!”. Conservatorismul are repere axiologice bine ancorate pe cele două axe ale existenței noastre: pe orizontală (lumea văzută, cu toate ale ei, Creația) și pe verticală (lumea nevăzută, Creatorul). Conservatorul are oroare de mișcările browniene. El respinge haosul și hazardul (prin extensie respingând și teoriile fataliste ale sorții) și caută să descopere în juru-i armonia, sensul, ordinea. Cu toate acestea, din smerenie, nu are încredere nemăsurată în forțele omului. Ci caută să-l îmbunătățească, în conlucrare însă cu Harul. Căci știe că până la urmă, nu suntem decât frunze spulberate de vânt. De aceea, mândrele proiecte social-politice faraonice care caută distrugerea lumii din rădăcini pentru clădirea unui Om nou și a unui Pământ nou, îl oripilează și îl înfioară. Conservatorul încearcă doar să conserve, adică să salveze cât mai mult din creația originară, fie că este vorba de oameni, de animale sau de natură. Căci, spirit sensibil la transcendent, știe prea bine că Omul nou și Pământul nou nu pot veni decât odată cu Parusia.

În sistemul moral conservator, Calea Dreaptă este Calea de Aur, în sensul că nu se abate nici într-o parte, nici în alta. Ea merge drept la țintă, în moderație, armonie și echilibru, pentru a evita capcanele ambelor extreme. În fond, toți fericiții ce vor moșteni Împărăția vor sta ”la dreapta” Tatălui, nu la stânga Lui! Dar fiecare, în libertatea ce ne-a fost dată prin liberul nostru arbitru, va alege singur locul și rostul său. Acum și aici, precum și în veșnicie.

Puiu Cinescu

(Va urma) 

 Urmărește știrile Timpul.md pe Telegram
blog comments powered by Disqus

Din aceeaşi secţiune

Cele mai noi ştiri de azi

Cultură 16 Iunie 2021, ora: 07:32

13 ani de infern pentru populația RSSM (1940-1941 si 1944-1956)

13 ani de infern pentru populația RSSM (1940-1941 si 1944-1956)

Desecretizarea fondurilor Arhivei Ministerului Afacerilor Interne al R. Moldova ofera cercetatorilor posibilitatea realizarii unei reconstituiri cat mai fidele a multiplelor aspecte ale istoriei regimului totalitar comunist, insuficient sau deloc elucidate in istoriografia noastra. Regimul...

( ) Citeşte tot articolul

Moldova 16 Iunie 2021, ora: 04:55

ALERTĂ. Planul lui Usatîi după alianța cu PAS sau Dodon: să dea afară toți funcționarii care au cetățenia română

ALERTĂ. Planul lui Usatîi după alianța cu PAS sau Dodon: să dea afară toți funcționarii care au cetățenia română

 Blocul Electoral „Renato Usatîi” cu viziuni pro-rusești și anti-românești s-a lansat în campania electorală. Primul de pe lista candidaților, Renato Usatîi a anunțat prioritățile echipei sale în viitorul Parlament. Printre acestea se...

( ) Citeşte tot articolul

Politică 16 Iunie 2021, ora: 03:27

ARGUMENTE PENTRU UNIRE - SITUAȚIA GEOPOLITICĂ

ARGUMENTE PENTRU UNIRE - SITUAȚIA GEOPOLITICĂ

Aud multe voci, în această campanie electorală, care pretind că alegerile pe criterii geopolitice în Basarabia sunt o pistă falsă, înșelătoare. Că mai întâi să ne rezolvăm lucrurile în ograda noastră, apoi vom avea timp să ne jucăm și de-a Estul...

( ) Citeşte tot articolul

Actualitate 16 Iunie 2021, ora: 01:54

R. Moldova se poate integra în UE doar dacă își asumă identitatea românească și limba română

R. Moldova se poate integra în UE doar dacă își asumă identitatea românească și limba română

Integrarea R. Moldova în UE poate avea loc doar dacă moldovenii își vor asuma integral identitatea românească (cel de-al doilea stat românesc) și limba română ca limbă oficială. Un prim pas, anume în acest sens, a fost făcut prin semnarea...

( ) Citeşte tot articolul

Istorie 16 Iunie 2021, ora: 01:45

Cel mai de temut instrument al lui Stalin împotriva propriului popor. Cum a făcut milioane de victime

Cel mai de temut instrument al lui Stalin împotriva propriului popor. Cum a făcut milioane de victime

Cea mai cumplită armă a lui Stalin îndreptată împotriva inamicilor politici a fost poliţia secretă rusească. Cu ajutorul ei, liderul sovietic a fost capabil să-şi îndepărteze şi compromită toţi opozanţii, să ţină în frâu populaţia, să semene teroare...

( ) Citeşte tot articolul

Actualitate 16 Iunie 2021, ora: 01:32

Agresivitatea nu reflectă înțelepciune spune Igor Dodon, după ce i-a amenințat pe cei din AUR că le „va da la BOT”

Agresivitatea nu reflectă înțelepciune spune Igor Dodon, după ce i-a amenințat pe cei din AUR că le „va da la BOT”

Kuliokarul de la Sadova insinuează că persoanele agresive ar fi lipsite de înțelpciune. Salutăm autocritica fostului Președinte.

( ) Citeşte tot articolul

Actualitate 16 Iunie 2021, ora: 00:13

AUDIO SCANDALOS / Dodon ar fi COMPLOTAT cu Ceban despre scoaterea lui Năstase din cursa pentru Primărie

AUDIO SCANDALOS / Dodon ar fi COMPLOTAT cu Ceban despre scoaterea lui Năstase din cursa pentru Primărie Foto: simbol

Igor Dodon și Ivan Ceban, ar fi discutat despre "un variant": anularea alegerilor locale ale primarului de Chișinău, unde Andrei Năstase ieșise câștigător. Procuratura generală - tace. CNA - tace. Justiția controlată de regim - apără hoții.

( ) Citeşte tot articolul
Current tier / breakpoint: xs sm md lg xl (= visible only on this breakpoint)

.hidden-xs-down .hidden-sm-down .hidden-md-down .hidden-lg-down

.hidden-xs-up .hidden-sm-up .hidden-md-up .hidden-lg-up .hidden-xl

.hidden-xs (only) .hidden-sm (only) .hidden-md (only) .hidden-lg (only) .hidden-xl (only)