Analiză: Cum ne apărăm de Rusia lui Putin?

Acest lucru este cu atât mai grav cu cât strategia rusă, una complexă, incluzând mijloace politice, militare, informaționale și de propagandă, are drept scop destabilizarea ordinii liberale mondiale pe care Rusia o percepe drept „americană“. În lipsa unei riposte coerente din partea Vestului, România riscă să rămână izolată, alături de Polonia și statele baltice, între Rusia și complicii ei europeni.

Cea mai recentă mutare tactică a Kremlinului a fost anunțată cu numai câteva zile în urmă de un oficial rus, care a declarat pentru agenția Interfax că de acum înainte Rusia va colabora cu talibanii din Afganistan, cu care va „schimba informații“ despre Statul Islamic. Zamir Kabulov, „trimisul special rus pentru Afganistan“, a declarat chiar că „interesele Rusiei și ale talibanilor coincid în mod obiectiv“ și chiar că Rusia este dispusă să livreze armament în Afganistan, bineînțeles pe baze pur comerciale și cu „precauțiile“ necesare. La scurt timp, informația a fost confirmată de un purtător de cuvânt al Ministerului rus de Externe, care a mai adăugat că Rusia ar putea pleda pentru ușurarea sancțiunilor împotriva talibanilor în Consiliul de Securitate al ONU.

Moscova justifică această alianță contra naturii prin nevoia de a lupta mai eficient împotriva Statului Islamic, dar în realitate este o provocare directă la adresa Statelor Unite și a NATO în Afganistan. Dacă Rusia se implică în Afganistan de partea talibanilor, cărora le va furniza informații și armament, raporturile de putere și așa fragile din această țară s-ar putea schimba dramatic, iar ultimii aproape 15 ani în care Statele Unite și apoi NATO au încercat să combată pericolul islamist pe propriul teritoriu vor fi șterși cu buretele. Inclusiv sacrificiile făcute de militarii români.
Alianța Rusia-talibani poate fi considerat un caz școală de cinism geopolitic rusesc. Kremlinul a făcut o chestiune de principiu din „dreptul la autodeterminare“ criticând aspru Statele Unite și Occidentul pentru războiul din Irak și campania militară din Libia pentru că au produs schimbări de regim pe cale militară. Unul din motivele implicării Rusiei în Siria este pentru a preveni ca acest lucru să se repete și pentru a proteja „regimul legitim“ al lui Bashar al Assad. Din acest motiv cele mai multe ținte ale atacurilor aeriene rusești în Siria au fost teritoriile și bazele rebelilor susținuți de Occident și de Turcia, nu Statul Islamic. Dacă ar fi consecventă în respectarea propriilor principii, Rusia ar trebui să coopereze cu actualul guvern afgan, cu Statele Unite și cu NATO în combaterea Statului Islamic în Afganistan. Talibanii sunt principalii susținători ai Al Qaeda și, la fel ca Al Qaeda, se află în conflict cu ISIS, dar este vorba despre un conflict generat de rivalitatea dintre cele două organizații pentru a revendica preeminența în jihadul global și de strategiile de instaurare ale Califatului, nu de o diferență de natură între aceste două entități islamiste. În esență, alianța Rusiei cu talibanii este o alianță cu Al Qaeda ascunsă sub steagul luptei împotriva ISIS. Or, nu poți fi luat în serios că lupți împotriva terorismului islamist câtă vreme te aliezi cu terorismul islamist. Dar, cu toate că Rusia a devenit un aliat oficial al islamiștilor, nimeni în Occident nu este pregătit pentru moment să recunoască acest lucru în mod oficial.

Siria, război prin intermediari

La fel, implicarea Rusiei în Siria nu are nimic de-a face cu combaterea terorismului, ci reprezintă o tentativă de a modifica raporturile de putere în Orientul Mijlociu în favoarea Iranului și împotriva aliaților Statelor Unite. Moscova susține că intervenția militară în Siria este motivată de numărul mare de luptători ISIS proveniți din Caucazul de Nord.

Într-adevăr, există un număr considerabil de luptători ISIS proveniți din Caucazul de Nord, constituiți în unități distincte care s-au remarcat prin cruzime și eficiență, dar, după cum a arătat o anchetă publicată în Novaya Gazeta, una din puținele publicații anti-Putin care mai rezistă în Rusia, de către jurnalista Elena Milașina, cei mai mulți dintre acești luptători au fost încurajați sau trimiși direct de către serviciile secrete ruse, adică de FSB, fostul KGB, în Siria fie sub amenințare, fie cu promisiuni pentru ei și pentru familiile lor.

Prin urmare, în Siria, Rusia pretinde că luptă împotriva unei amenințări la crearea căreia a contribuit în mod activ. Dacă ar lupta cu adevărat împotriva ISIS, s-ar ajunge la situația în care rușii ar lupta împotriva rușilor în Siria, ceea ce ar reprezenta o dovadă clară de conflict artificial creat de Rusia pentru a justifica prezența militară în Orientul Mijlociu. Dar ținta principală a Rusiei nu este neapărat ISIS.

Recenta victorie asupra ISIS de la Ramadi, în Irak, este atribuită generic „forțelor guvernamentale irakiene“. În realitate, nu este vorba de toate „forțele guvernamentale“, ci de elementele sunnite ale armatei irakiene în colaborare cu triburile tot sunnite din regiune, care au acționat sub coordonare americană, după un model experimentat cu succes în 2008, înainte de retragerea prematură a trupelor americane. Celelalte succese importante împotriva ISIS au fost obținute în acest an de luptătorii kurzi peshmerga – „cei care înfruntă moartea“ – tot cu susținere americană. Majoritatea „forțelor guvernamentale irakiene“ răspund la ordinele guvernului șiit de la Bagdad, care nu reprezintă nimic mai mult decât o anexă a regimului ayatollahilor de la Teheran. Și cum cel mai important aliat al lui Bashar al Assad în regiune este Iranul, iar cel mai important aliat al Iranului este Rusia, Vladimir Putin a profitat de această oportunitate pentru a crea o axă Moscova-Teheran-Bagdad-Damasc, cu o extensie extrem de importantă în sudul Libanului, dominat de Hezbollah, pentru a-și consolida poziția în Orientul Mijlociu și a pune presiune asupra statelor sunnite din zona Golfului, în frunte cu Arabia Saudită, aliate tradiționale ale Statelor Unite. O victorie a acestui patrulater în Siria ar înclina balanța puterii spre Rusia și Iran, cu consecințe greu de anticipat. Prin doborârea avionului rusesc, Turcia a dat de înțeles că nu va accepta un astfel de deznodământ în ceea ce privește drept zona sa de interes, dar Turcia este un aliat imprevizibil, care s-a aflat de multe ori în conflict cu americanii în chestiunea kurdă. Atunci când Putin l-a acuzat pe Erdogan că i-a înfipt un cuțit în spate, președintele rus nu făcea altceva decât să-i amintească omologului său că, prin victoria axei șiite, amenințarea kurdă ar putea fi anihilată. Implicarea Rusiei în Siria este subversivă și distructivă la adresa tentativelor –
slabe – ale Statelor Unite și Occidentului de a stabiliza situația în această țară și de a înfrânge Statul Islamic (Rusia s-a dovedit reticentă față de inițiativa saudită de a crea o alianță sunnită anti-ISIS din care să facă parte majoritatea țărilor arabe, inclusiv Egiptul), dar cu toate acestea atât Washingtonul, cât și, mai nou, Parisul s-au arătat dornice de cooperare cu Rusia în combaterea ISIS. O dovadă de cât de mult este apreciată această „cooperare“ e faptul că de pe lista oficialilor ruși supuși sancțiunilor Trezoreriei americane lipsește tocmai Alexandr Bortnikov, nimeni altul decât directorul FSB.

Ținta finală – Europa

Amenințările Rusiei la adresa ordinii liberale nu se rezumă la Orientul Mijlociu și Afganistan, ci au anvergură globală. Rusia a fost un susținător activ al regimului chavist din Venezuela și mai recent și-a trimis consilierii militari la Phenian pentru a discuta modernizarea armatei Coreii de Nord. Vasele rusești încalcă tot mai des spațiul maritim al Japoniei și, în preajma summit-ului G20 de la Brisbane, din 2014, le-a trimis chiar în largul coastelor Australiei. Dar ținta finală a Rusiei este Europa.

Conflictul din Ucraina este departe de a fi rezolvat. Dimpotrivă, implentarea acordului de la Minsk a fost amânată, iar conflictul a fost „înghețat“ după modelele bine testate anterior în Transnistria, Georgia și Azerbaidjan. Lumea pare să se fi împăcat cu anexarea Crimeii – care rămâne o agresiune și o modificare a frontierelor prin forță –, dar, cu toate acestea, Rusia a devenit un partener de negociere pentru „reglementarea“ conflictului, deși este evident că este principalul agresor. În Ucraina, ca în orice țară unde a creat conflicte înghețate, Rusia câștigă. Guvernul de la Kiev este corupt și inept, economia falimentară și slabă și exact același lucru este valabil și la Chișinău, unde partida pro-moscovită a câștigat bătălia politică iar Moldova este în colaps.

Ceea ce aduce România direct în bătaia puștii dacă vrea să prevină ca Moldova să devină o exclavă rusă de facto. Dar România nu poate acționa decât în concert cu partenerii și aliații săi occidentali, iar marea problemă este că aceștia din urmă nu sunt încă pregătiți să înfrunte amenințarea rusă, ci sunt mai degrabă înclinați spre acomodare. Avioanele rusești erau să provoace un dezastru în spațiul aerian danez, submarinele rusești se plimbă în rada portului Stockholm, statele baltice sunt supuse atacurilor cibernetice și bombardamentului propagandistic neîncetat menite să le intimideze, dar, într-un fel inexplicabil, președintele Comisiei Europene, Jean-Claude Juncker, declară la o televiziune germană că „trebuie să reluăm cooperarea normală cu Rusia și să nu-i lăsăm pe americani să dicteze“. Asta și pentru că în Germania există nu mai puțin de 6.000 de companii care depind de relațiile comerciale cu Rusia. Atitudini pro-ruse au Grecia lui Tsipras, Italia lui Matteo Renzi, care în această chestiune nu se dovedește prea diferit de Berlusconi, Ungaria lui Orban, Cehia lui Milos Zeman, Slovacia lui Robert Fico, Austria, din ce în ce mai mult Franța nefericitului François Hollande și aproape toate partidele extremiste de stânga sau de dreapta de la Syriza la UK Independence Party până la Frontul Național. Foști lideri politici sunt cooptați, ca să nu spunem cumpărați pentru a servi interesele Rusiei și ale companiilor rusești precum Gazprom.

Apărare dificilă

În fața acestei ofensive, susținută din interior, apărarea pare extrem de dificilă, dacă nu imposibilă. Numai în acest an, prestigioase think tank-uri din Europa și Statele Unite au publicat studii consistente cu exact această temă: Cum să tratăm cu Rusia? Cel mai convingător răspuns l-a dat un document publicat recent de cel mai mare think tank american, Heritage Foundation, care trasează liniile unei strategii cuprinzătoare pentru Rusia. Elementul central îl reprezintă recunoașterea oficială a naturii regimului lui Vladimir Putin. În prezent, nimeni în America sau în Europa nu poate sau nu vrea să califice în vreun fel regimul Putin. Motivul este că atâta vreme cât se păstrează ambiguitatea, se poate menține și iluzia că Rusia este o țară în drum spre democrație cu care, prin urmare, se pot face afaceri. Ceea ce propun autorii este o schimbare radicală. Occidentul trebuie să înceteze să se mai mintă cu privire la regimul politic din Rusia și să admită public că este vorba de o autocrație kleptocratică, în care drepturile omului sunt încălcate sistematic iar economia este supusă controlului de stat. Din momentul în care țările occidentale vor admite că au în față un regim dictatorial care încalcă sistematic drepturile cetățenilor ruși, atunci micile aranjamente și complicități nu vor mai putea fi justificate moral și politic și Occidentul va trebui să formuleze o strategie unitară de combatere a agresiunii ruse. Această denunțare continuă și publică a naturii maligne a regimului de la Kremlin ar trebui să devină o practică a politicii externe românești.

sursa: romanialibera.ro