EVZ incheie serialul „Literatura inchisorilor”, cu marturii cutremuratoare ale scriitorului Valeriu Anania, cunoscut sub numele de Bartolomeu, in calitate de Arhiepiscop al Vadului, Feleacului si Clujului.
In 1958, Anania a fost condamnat politic la 25 de ani de munca silnica, fiind eliberat in 1964, prin decret general de gratiere.In iunie 1946, ca student la medicina al Universitatii din Cluj si presedinte al Centrului Studentesc „Petru Maior”, Anania a condus greva studenteasca antirevizionista si anticomunista.
Nascut in 1921, la Glavile, judetul Valcea, Valeriu Anania a fost acuzat, in 1946, de „uneltire contra ordinei sociale” , fiind expulzat din Cluj. Intre 1962-1964, s-a aflat inchis la Securitate, Jilava, Pitesti.
La Aiud, sub prohibitia hartiei si creionului, „a scris pe creier” si si-a fixat in memorie piesele de teatru „Steaua Zimbrului” si „Mesterul Manole”, precum si numeroase poezii, insumand peste zece mii de versuri. A fost eliberat dupa sase ani si doua luni, in 1964, printr-un decret general de gratiere.
Publicam, in exclusivitate, fragmente din amintirile anilor crunti petrecuti in inchisori, aparute anul trecut in volumul „Memorii”, editat de Polirom. Ales in 1993 Arhiepiscop al Vadului, Feleacului si Clujului, scriitorul este cunoscut prin numeroase studii teologice complexe, prin piese de teatru, printre care „Hotul de margaritare”, aparandu-i in ultimii ani o serie cu „Opera literara”.
Lui Valeriu Anania, in varsta de 88 de ani, i-au fost reeditate, de curand, la Polirom, volumele „Amintirile peregrinului apter” si „Rotonda plopilor aprinsi. De dincolo de ape”.
Fragmente din „Memorii”
„Parada inchisorilor”
„La intrarea inchisorii Malmaison ne asteptau doua randuri de soldati, iar noi treceam printre ele si fiecare soldat avea ordin sa ne dea fiecaruia cate un pumn in cap – si asa, din pumn in pumn, am ajuns nauciti la capatul randurilor, unde un locotenent de cavalerie (semana leit cu regele Carol al II-lea) ne plesnea cu cravasa peste obraz. N-am mai vazut nimic, nu mai tin minte nimic, stiu doar ca am petrecut noaptea intr-o camera mare, fara nici un fel de lumina, ticsita de oameni care gemeau si dormeau pe jos, incolaciti unii peste altii si unii in altii, ca serpii pe care i-am vazut odata intr-un osuar de la Cernica. Erau intr-un colt doua hardaie si unii urinau in hardaul cu apa si altii beau din hardaul cu urina si se injurau unii pe altii fara sa se cunoasca.
Mirosea a balega de cal si sudoare de om
A doua zi ni s-a facut incarcerarea oficiala si am fost mutati in „manej”, o hala imensa, cu pamant pe jos, fosta pana cu putin inainte grajd si loc de exercitii pentru caii regimentului de cavalerie. Pe priciurile de lemn, joase, sedeau lungiti oameni in zdrente, slabi, ofiliti, asteptandu-si judecata si osanda ; Malmaison era o inchisoare de tranzit, pentru cei in ancheta si inca nejudecati. Mirosea a balega de cal si sudoare de om.
Manejul era dominat de o platforma de lemn, inconjurata de sarma ghimpata, pe care sedea in permanenta cate un soldat cu mitraliera in pozitie de tragere. Mi-am gasit un loc unde am putut si am inceput sa-mi cunosc vecinii. „Promotiei” noastre ii fusese rezervata o jumatate din manej, asa incat toti cei din gramada aveam o „cauza comuna”. (…)
Fisa de legionar
Ancheta in sine a ramas fãrã importantã si fãra urmãri judiciare. Dar atunci mi s’a fãcut fisa : fisa cu nume si prenume, cu datele personale si, mai ales, cu un calificativ politic precis: legionar. Eram prea tanar pentru ca ofiterul sa fi insistat asupra trecutului meu politic, tagaduisem, in aparare, ca as fi avut vreunul, la dosar nu exista nici o probã, dar faptul cã fusesem arestat la o inmormantare-manifestatie legionarã era de ajuns pentru ca nemuritoarea mea fisa sã fie catalogatã la locul in care, sub trei dictaturi, au fost cautati dusmanii statului. Aceasta fisa avea sa ma urmareascã de-a lungul unei vieti, implacabila ca o fatalitate, intr-un secol in care individul devine omul-fisa, omul-dosar, omul-cazier, omul-amprentã digitala.
De acum, orice vei face va fi interpretat de stapanire prin prisma fisei tale: prietenii pe care ti-i faci, femeia pe care o iubesti, slova pe care o scrii, casa in care intri, drumul pe care pribegesti, gandul cãruia ii dai rostire, rugaciunea pe care o ingani, icoana la care te inchini, legionarii iti vor surade complicitar si-ti vor face cu ochiul, conspirativ, antilegionarii isi vor nota nuantele si le vor adãuga unui dosar germinativ care va creste ii va creste incontinuu, fãra oprire, ca un cancer
. (…)
Ziua cu mustele si noaptea cu puricii
Viata noastra in manej era vecina cu infernul. Las la o parte bucata de mamaliga saraca si gamela cu folostina, si n-as da deosebita importanta nici mitralierei care ne tintea zi si noapte. Lupta noastra era alta, grea, inversunata: ziua cu mustele si noaptea cu puricii. Erau purici de cal, mari cum n-am mai vazut si n-am mai simtit in viata mea, rasariti, odata cu noaptea, cu miile si miile, din pamantul amestecat cu balega, unde-si aveau culcusul si se inmulteau. Extrem de agresivi si cu muscaturi grozave, in numai doua zile imi umplusera de sange gleznele, incheietura mainilor si gatul.
Era peste putinta ca in timpul noptii sa poti dormi un minut ; cand te aparai de unii la picioare, altii te atacau la gat, si noaptea parea o vesnicie pana ce in manej patrundea lumina zilei si puricii intrau in gunoiul de sub priciuri. Atunci veneau mustele, mari, numeroase si tot atat de agresive. Dar cel putin impotriva lor gasisem un mod de organizare: ne asociasem doi cate doi si faceam cu schimbul – cand unul dormea un ceas, celalalt il apara de muste, apoi dormea el si celalalt il apara.
Impotriva puricilor insa era peste putinta sa te aperi, ne oblojeam gleznele sangerande si ne-am gasit cativa, vecini de culcus, care ne-am vorbit sa formulam cumva un protest catre administratia inchisorii.
Dormeam pe scandura goala
Fie ca ne-a „turnat” cineva, fie ca susotelile noastre le-au parut suspecte celor care ne observau de dupa sarma ghimpata, ca ne-am trezit scosi din manej (om fi fost vreo sapte-opt), pusi cu picioarele in lanturi, ca razvratiti impotriva stapanirii, si dusi intr-o alta cladire a aceleiasi inchisori, fosta cazarma, si izolati. Era prima experienta a lanturilor si, auzindu-le zornaind greu pe piatra, ma gandeam la Mitica si ma cazneam sa fiu mandru.
Celula in care am stat, singur, cateva zile, avea ciment pe jos, un pat de fier, cazon, un scaun si o alta pacoste, plosnitele. (…) Celula noastra era foarte mica, ocupata in cea mai mare parte de priciul cu doua randuri de paturi, din perete-n perete. Saltele nu existau ; dormeam pe scandura goala si ne inveleam cu una din haine sau cu toate. Intins mai toata vremea pe patul de deasupra, ma uitam pe ferestruica la puscariasii care se plimbau „la aer”, in cerc, in tarcul de sarma ghimpata. (…)
Dupa proces am fost mutati intr-o alta celula, mai mare, cu paturi de fier, masa si scaune, unde aveau sa-si petreaca ultima noapte de inchisoare si cei doi achitati ; urmau sa plece in libertate a doua zi diminerata. Gandul mi-a fost la parinti, in special la maica-mea, a carei inima s-ar fi zdrobit in farame daca ar fi stiut ca amandoi feciorii ii sunt in puscarie. (…) Azi, cand ma gandesc la experientele carcerale de mai tarziu, zambesc ingaduitor acelui fel de puscarie in care puteai sa ai asupra-ti hartie, creion, plicuri, caiete si chiar carti… Ce vremuri!
Faceam eforturi sa ma ridic deasupra animalului
Viata era totusi mizerabila in demisolul de pe Negru Voda (…). Mie nu avea cine sa-mi aduca mancare, asa incat primeam ratia obisnuita de puscarias, de obicei o bucatica de paine si o ciorba de cartofi imputiti. Am infruntat cu stoicism situatia aceea ciudata ca, la aceeasi masa si in acelasi timp, colonelul sa manance supa de gaina si rasol cu hrean, de pilda, iar eu sa aleg cojile de cartofi din gamela si sa caut indelung ceea ce mai putea fi bun in zeama murdara, care mirosea a pamant. Faceam eforturi sa ma ridic deasupra animalului(…).
Inca nu aveam experienta, inca nu stiam ca in puscarie psihologia omului se schimba radical si ca instinctul de conservare, dorinta de supravietuire cu orice pret devin dominante. (…)
Inchisoarea nu avea closete
Jilava a fost intotdeauna si pentru toti o inchisoare fioroasa, dar la vremea aceea era si dezgustatoare. Celulele – insirate pe doua cercuri concentrice in jurul „reduitului” (inima
inchisorii, in care sedeau ferecati osanditii la moarte) –, coridoarele – lungi, obscure si intortocheate –, rasuflatorile – sa le zic „curtile interioare” – misunau de o multime de hoti, borfasi, spargatori, dezertori, tot felul de golani zdrentarosi, murdari si plini de paduchi, cu dintii cazuti si ranjete stirbe, printre care „politicii” erau o cantitate infima. Toata aceasta fauna era dominata de legea junglei si nu era chip sa te aperi decat sezand mai toata vremea in propria ta celula. Venea insa un timp cand trebuia sa iesi si sa te confrunti cu promiscuitatea, cu limbajul dezmatat si naravurile fara oprelisti.
Inchisoarea nu avea closete. Locul acestora il tinea o incapere larga, a carei podea era o platforma de ciment in care se deschideau, liniar, vreo zece gauri deasupra unei imense haznale. Fiecare gaura se chema ca e un closet pe care sedea chircit un ins, in spatele caruia asteptau, in rand, alti douazeci-treizeci, care se intreceau in a-l huidui pe cel ce icnea din toate puterile sa ispraveasca mai repede. Nu se poate pune pe hartie limbajul ce putea fi auzit intr-un asemenea ceas de tortura, vorbele intrecandu-se cu haznaua in a imputi vazduhul.
Si totusi, nu aceasta atmosfera pestilentiala ma impiedica sa-mi desert intestinele, ci nenorocitul meu simt de pudoare care-mi inhiba sfincterele, de care am suferit toata viata si care mi-a facut din acest banal act fiziologic una din cele mai grele torturi ale anilor mei de inchisoare.(…) toata puscaria era imbacsita de o putoare grea si densa, de fecale ; ar fi de banuit ca mirosul de smoala al iadului e intru catva mai usor de indurat. Dupa vreo patru-cinci zile mi s-a facut burta ca piatra si simteam ca o sa ma imbolnavesc.
Infometare crunta
Mancarea din Jilava era una dintre cele mai sarace din cate se pot imagina: o zeama calda, cu cateva farame de cartofi stricati, in care insa se mai fierbea si fan proaspat cosit. Ajunsesera puscariasii in asa hal de infometare incat se rugau de garzile de deasupra sa le arunce cate un smoc de iarba ; preferau s-o manance verde. O data pe saptamana insa era „vorbitor”, cand se puteau primi si pachete cu alimente.
Dar, indata ce ajungeau in jungla, alimentele deveneau obiectul unor furturi si jafuri infioratoare ; cei mai puternici se repezeau pe cei mai slabi si le luau tot ce aveau de mancare ; cu o parte se saturau si o alta o jucau la barbut (un joc de zaruri), dupa ce-si pierdusera astfel la „noroc” camasa si izmenele. A te fi intalnit cu puscariasi „goi-pusca”, chiar atunci, in ianuarie, nu era ceva neobisnuit in Jilava acelor vremi. (…) Se furau si becurile de pe coridoare ; inchisoarea devenea atunci un labirint in care cu greu te puteai orienta.(…)
Asistenta la „moarte”
Mai des ma duceam in celulele condamnatilor la moarte (hoti pe camuflaj) si cautam nu doar sa-i cunosc, ci si sa-i asist, pe cat se putea, in ultimele lor zile, mai ales cand li se aducea la cunostinta ca cererea de gratiere le fusese respinsa (ceea ce se intampla de obicei) si ca urmeaza sa fie executati.
Reactia la moarte era diferita de la ins la ins: unii o primeau cu spaima, urland, altii injurau viata si o scuipau printre dinti, altii cadeau in apatie si ramaneau cu ochii in gol. La foarte putini dintre ei am izbutit sa trezesc interesul pentru o viata viitoare si pentru o pregatire cat de cat intru intampinarea ei. Plecam de la un asemenea nenorocit cu sufletul greu, iar moartea mi se parea, intr-adevar, absurda.
Noaptea tarziu, catre ziua, auzeam din celula o salva de pusti rabufnind din Valea Salcamilor, si stiam ca omul nu mai este. Ii mai stiam numele doar pentru ceasul acela si-l amestecam intr-o rugaciune, sub patura. Apoi nu-l mai stia nimeni. (…)
Scria in inchisoare
In camera de la capatul baracii continuam sa scriu la piesa mea romantica, scena de scena si act de act, si eram foarte convins ca e un cap de opera
. (Ca sa nu uit : ceva mai tarziu, dupa ce am ispravit-o si am batut-o la masina, eram atat de incredintat de valoarea ei incat, prin mijlocirea lui Grigore, am depus si inregistrat un exemplar la Biblioteca Academiei Romane, ca nu cumva opera sa se piarda din cauza evenimentelor; in 1946 am propus-o spre reprezentare Teatrului National din Cluj, dar nimeni n-a luat-o in seama. Si totusi, ce s-ar face un scriitor daca n-ar crede ca ceea ce asterne el pe hartie e bun si foarte bun? Daca, de-a lungul unor ani atat de hartuiti, am izbutit sa-mi fac definitive cateva sute de pagini, e numai pentru ca m-am luat in serios, crezand ca e ceva de scrisul meu.) (…)
Daca pleci de la-nchisoare
La 4 aprilie era termenul meu de eliberare si baietii care lucrau in atelier mi-au daruit o candela si o cruce de alabastru, mestesugite de ei la strung, din cea mai frumoasa piatra, cu vinisoare violete.
In chiar ziua aceea le-am simtit, o data mai mult, larghetea sufleteasca ; erau veseli, se bucurau de libertatea mea. Ba au improvizat si niste versuri, pe melodia lui „Mos Craciun cu plete dalbe”, pe care mi le-au cantat, ingramaditi la fereastra, in timp ce paraseam baraca cu bocceaua in spinare si apucam, condus de un soldat, pe ulita ce ducea la poarta:
Daca pleci de la-nchisoare,
uit-te bine unde-apuci,
sa nu faca vreo-ntamplare
sa vii iar de und-te duci…”
(Copyright fragmente, Polirom, „Memorii”, Valeriu Anania, 2008)
HAR LITERAR
Prieten cu Arghezi
• S-a nascut La 18 martie 1921, in localitatea Glavile, judetul Valcea. In clasa a doua de seminar are loc intalnirea cu Anton Holban, profesor de limba romana, in care va gasi sprijinul si indrumarea necesare pentru formarea viitorului scriitor si om de cultura.
• Intre 1941 si 1948, a urmat studii superioare de teologie la Bucuresti, Cluj si Sibiu. Este absolvent al Academiei Teologice „Andreiane” din Sibiu.
• A fost un apropiat al lui Tudor Arghezi si al Patriarhului Justinian. Intre 1965 si 1976, a lucrat in cadrul Arhiepiscopiei Misionare Ortodoxe Romane din America. In 1966, a debutat editorial cu poemul dramatic „Miorita”, volumul aparand cu o „Predoslovie” de Tudor Arghezi.
• In 1978, a devenit membru al Uniunii Scriitorilor din Romania, iar un an mai tarziu la Editura Cartea Romaneasca i-a aparut romanul „Strainii din Kipukua”. In 1982, in seria „Teatru comentat”, a fost editat „Greul pamantului”, o pentalogie a mitului romanesc, in doua volume, care a primit Premiul
de dramaturgie al Uniunii Scriitorilor din Romania.
• Pe 21 ianuarie 1993, Colegiul Electoral Bisericesc l-a ales pe arhimandritul Bartolomeu Anania pentru scaunul de Arhiepiscop al Vadului, Feleacului si Clujului. Pe 7 februarie 1993, in Catedrala arhiepiscopala din Cluj Napoca, a fost hirotonit si instalat arhiereu.
• In 2001, a fost publicata Biblia sau Sfanta Scriptura, editie jubiliara a Sfantului Sinod,versiune diortosita dupa „Septuaginta”, redactata si adnotata de Bartolomeu Anania. Lucrarea, tiparita deja in mai multe tiraje, se bucura de un interes deosebit din partea specialistilor, dar nu mai putin din partea credinciosilor, pentru noutatea de ordin teologic si filologic pe care o aduce fata de variantele romanesti precedente, pentru asezarea textului intr o limba romana actuala si mai ales pentru utilitatea celor peste 8.000 de note subsidiare menite sa i ofere cititorului cai de acces spre adevarul textului. In spatiul ortodoxiei romanesti, editia jubiliara a Bibliei este prima versiune adnotata.
Sursa: Evenimentul Zilei
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
