Ancheta TIMPULUI: Oare e posibilă azi o literatură patriotică?

„Literatura patriotică”

Eugen Lungu, critic literar

Cred că este patriotică toată literatura bună, nu numai textele adulatoare, gen ode, imnuri sau alte poeme incantatorii închinate unui stat. Mai mult, poate fi profund patriotică o operă cu un conţinut, s-ar părea, total antipatriotic, în care ţara vizată de autor se regăseşte într-o lumină prea puţin măgulitoare. Toba de tinichea e un strălucit exemplu în acest sens. Romanul e o imagine panoramică a Germaniei interbelice, deja cu un picior în rahatul istoric. Biciuitoare, sarcastică, departe de convenţionalismul factice, proza e necruţătoare – şi ţara, şi oamenii ce o populează suferă de o alienare comună. Fiind însă „cea mai reprezentativă operă a literaturii postbelice din RFG, pătrunsă spectaculos in literatura universală”, scrierea lui Günter Grass nu încetează să fie şi patriotică, deoarece operează într-un ţesut cangrenos care trebuie îndepărtat. Pentru binele tuturor şi al ţării. La fel de patriotic mi se pare un celebru poem de Lermontov, care dezavua un stat samavolnic şi o autocraţie abuzivă: „Rămâi, Rusie nespălată,/ Ţară de domni şi de lachei,/ Şi voi, mundire blestemate,/ Şi tu, popor tâmpit de ei.// Trecând de munţii din amiază,/ Ferit voi fi de ura lor,/ De ochiul lor ce mă veghează,/ De-auzul lor iscoditor”.

O literatură bună sporeşte faima ţării, o face competitivă cultural, îi adaugă notorietate intelectuală. Ce ar însemna cultura Albaniei fără Ismail Kadare? Ce ar însemna imaginea ţării întregi fără prestanţa acestei embleme de literaritate? Un exemplu la fel de concludent este şi cel al Islandei: se spune că cea mai exportată „marfă” din această ţară nordică este proza lui Halldór Laxness, laureat Nobel din 1955. Dacă e să vorbim de literatura strict patriotică, atunci aceasta s-a produs oricând şi se produce – de ce nu? – şi astăzi. Atât că nu în cantităţile de altădată. În genere, literatura respectivă e o emanaţie a timpurilor de mare efervescenţă socială. În secolul XIX, asemenea momente au fost prilejuite de Revoluţia de la 1848, de Unirea Principatelor etc. În secolul XX, de Marea Unire şi, în ceea ce ne priveşte direct, sub ochii noştri, de evenimentele legate de independenţa RM. În 1990-1992, fierbea eterul de atâta poezie patriotică declamată şi cântată! Unele dintre aceste piese răscoleau sufletele, punând în mişcare mase de oameni. Câţi nu au răspuns la chemarea „Veniţi acasă, măi copii!”, după care, întorcându-se în patrie, să se confrunte cu o indiferenţă totală din partea celor care trebuiau să le afle un rost?

Fiind direct legată şi dictată de evenimentele în plină ebuliţie, literatura patriotică este iute perisabilă. Câte poeme, de regulă cântate, au supravieţuit secolului XIX? Câteva! Unirea din 1918, în spaţiul basarabean, ne-a lăsat doar Limba noastră, pe care comuniştii dintâi au cenzurat-o drastic şi pe care, apoi, au îndrăgit-o brusc neocomuniştii, racolând-o în interes politic. Dincolo de utilităţile pur didactice, literatura patriotică este solicitată doar ocazional, la aniversări şi sărbători naţionale (dovadă şi această anchetă, sugerată de comemorarea unei date rotunde). Apoi literatura respectivă, zisă şi civică, reintră în tihna rafturilor, unde praful se aşază pe ea un următor deceniu. Că în momentele intime, de relaxare lăuntrică nu ne apucăm să citim Deşteaptă-te, române!.. Greşită e şi ideea că literatura patriotică se identifică doar cu sunetul strident de trompete sau cu ritmul sacadat al tobelor şi larma mărşăluitoare a tromboanelor. Poezia de acest gen nu e neapărat o prezenţă a pieţelor şi a sălilor arhipline. Dimpotrivă, o bună poezie patriotică poate avea o maximă audienţă şi în regim discret, cameral, fără acute de să-ţi ia auzul. Iată unul dintre cele mai frumoase poeme patriotice pe care le-am citit vreodată: „Norul,/ Piatra aceasta./ Iarba./ Gândacul./ Strigătul seara din prag:/ „Tinco, fa!”/ Drumul mereu desfundat/ Şi problema să-l baţi./ Poarta./ Şi labele câinelui alb/ Pe umerii tăi,/ Şi limba lui aspră/ Pe mâinile tale crăpate,/ Mirosind a pământ/ Şi a benzină”.

Poemul chiar aşa se şi numeşte – Patria. Autorul lui este Aureliu Busuioc.

„Da, este posibilă azi o literatură patriotică”

Vasile Gogea, scriitor

Da, este posibilă azi o literatură patriotică, aşa cum a fost şi va fi întotdeauna, câtă vreme se va scrie literatură. Trebuie să fac o specificare: nu confund literatura angajată, militantă (la rigoare, putând avea şi valoare patriotică) cu ceea ce înţeleg eu prin literatură patriotică. Iată de ce: literatura, în măsura în care este literatură adevărată, de valoare, înnobilând o limbă care dă identitate unui popor, este tocmai prin această natură a ei, în sens înalt şi adânc totodată, patriotică. Nu tema face o literatură patriotică! Ci vocaţia sa de a colora naţional un segment de universal. Vorbim, deci, de valori conţinute şi „transportate” de o asemenea literatură. În primul rând, valori estetice! Dar, nu numai. „Mai am un singur dor”, de Mihai Eminescu, mi se pare mai patriotic decât aproape toată „opera” lui Mihai Beniuc!

Nu cred că mai e nevoie să adaug că nu se poate, în niciun caz, confunda literatura patriotică cu (pseudo)literatura patriotardă!

„Nu avem nevoie de paşaport şi de viză ca să citim o carte”

Florin Bican, scriitor şi traducător

Nu doar posibilă, ci şi absolut necesară – azi mai mult ca oricând. Cu condiţia ca scriitorii să se simtă – şi să fie – cetăţeni ai Republicii literelor, acea Respublica literaria care încearcă de vreo patru secole să se cristalizeze. Devotamentul asociat îndeobşte cu patriotismul va trebui să fie în acest caz transferat din încrâncenarea unor frontiere arbitrare pe un tărâm estetico-literar şi racordat la valori morale care transcend idealurile naţionale şi naţionaliste. Singurul patriotism acceptabil în literatură e unul autoreferenţial. Visez la vremurile când fiecare carte îşi va fi sieşi ţară şi se va armoniza fără conflicte cu alte asemenea ţări. Şi bineînţeles să nu avem nevoie de paşaport şi de viză ca să citim o carte… Altminteri, dacă încercăm să alimentăm discursul literar cu un combustibil inevitabil politic, eşuăm în propagandă. Cu vreo doi ani în urmă, povestea Adam Michnik, un zelos ministru al Educaţiei din Polonia le făcuse vânt din programa şcolară şi lui Gombrowicz, şi lui Kafka, alături de mulţi alţi scriitori acuzaţi de sentimente ne- sau chiar antipolone. Literatura şi patriotismul de stat sunt la fel de incompatibile ca lutul şi fierul combinate păgubos în picioarele idolului prăbuşit din visul lui Nebucadneţar. În sensul celor spuse mai sus, un scriitor cu adevărat patriot ar fi, după mine, James Joyce – mai ales în „Finnegan’s Wake” – sau, la noi, Caragiale – şi Ion Luca, dar şi Mateiu.

„Nu numai că este posibilă, dar este şi o datorie”

Felix Nicolau, scriitor

Azi mai mult ca oricând i se cere scriitorului să fie implicat. Pe vremea comunismului aveam un duşman evident, barbar. Astăzi, duşmanul e cam acelaşi, dar cu mijloace mult mai subtile. Scopul este identic: spălarea creierelor, transformarea umanităţii într-o masă enormă de consumatori manipulabili. Globalismul spre aşa ceva tinde. Cu atât mai mult este nevoie de o literatură patriotică, care să apere tradiţiile, datinile şi spiritualitatea unui popor. Fie şi prin critică sau satirizare a prostiei contemporane. Oricum, numai să nu cădem în patetism, în jelanii şi autocompătimiri greţoase. Când văd degringolada intelectuală şi mai ales spirituală a tinerilor fascinaţi de distracţii ieftine şi mall-uri, îmi provoacă bube literatura evazionistă, a turnului de fildeş calofil şi atât. Şi mai jenant e să scrii literatură de consum, încurajând prostia şi prostul-gust, numai ca să-ţi vinzi cărţile. Literatură patriotică? Desigur! Însă inteligentă, bine scrisă, înnoitoare şi curajoasă.

„Nu există o specie literară numită „literatură patriotică”

George Scarlat,
secretar cultural şi de presă al Ambasadei României în RM

Nu există o specie literară numită „literatură patriotică”. Operele lui Henryk Sienkiewicz şi Mihail Sadoveanu au intrat în istoria literară, înainte de toate, pentru că au valoare, nu doar datorită subiectelor istorice abordate. Patriotismul este un sentiment nobil, dar nu o categorie estetică. Dacă autorul are talent, desigur că efectul este contribuţia sa la afirmarea universală a culturii ţării sale, ceea ce, fără îndoială, este un act patriotic. În romanele lor, grecul Nikos Kazantsakis şi albanezul Ismail Kadare nu şi-au elogiat compatrioţii, i-au descris „în lumini şi umbre”, dar au proiectat literaturile lor naţionale în universal. Există inclusiv indivizi lipsiţi de talent care cred că se afirmă dacă scriu despre simboluri naţionale. Dar există şi alţii, la fel de lipsiţi de talent, care cred că şochează, atrag atenţia publicului (şi mai ales a sponsorilor) asupra lor, dacă profanează aceleaşi simboluri. Nulităţile „moderniste” şi „cosmopolite” sunt de aceeaşi teapă cu cele „patriotice”.