Andrei Strâmbeanu: Numai creştinismul ne poate reda dragostea de viaţă

În aceste zile, oamenii devin mai blajini, mai milostivi, cerându-şi iertare unul de la altul pentru păcatele săvârşite. Sâmbătă, duminică şi luni, de Paştele Blajinilor, toate drumurile creştinilor vor duce spre casă, ca, împreună cu cei de la vatră, să meargă la cimitir ca să-i comemoreze pe cei trecuţi dintre noi. Cum vom sărbători în acest an Paştele Blajinilor, cum îi vom pomeni pe cei morţi şi ce s-a mai păstrat din tradiţiile acestei sfinte sărbători? – acesta este subiectul pe care l-am discutat cu scriitorul Andrei Strâmbeanu într-un interviu acordat în exclusivitate pentru TIMPUL.

– Stimate domnule Andrei Strâmbeanu, unde veţi merge de Paştele Blajinilor?
– Voi merge la mormântul mamei Alexandra de la Cimitirul „Sfântul Lazăr” de pe strada Doina din capitală, unde, alături de portretul ei, l-am pus şi pe cel al tatei, împuşcat în 1948 de NKVD, undeva în Ucraina. Am să merg ca toţi credincioşii – cu o pască, cu ouă roşii, cu o sticlă de vin, cu flori şi cu lacrimi.

– Ce le-aţi dori creştinilor în această zi?
– Le-aş dori să se întoarcă cu faţa la creştinism. Ce ne-a dat experienţa comunistă cu ateismul – am văzut: pustietate sufletească, sărăcie, lipsă de perspectivă. Numai creştinismul ne poate reda dragostea de viaţă.

– Ce s-a pierdut din tradiţiile acestei sfinte sărbători?
– S-a pierdut sfinţenia. Pentru că peste aceste sărbători sfinte a dat interesul, dacă vreţi – businessul şi fala. De Paştele Blajinilor nu încap maşinile de lux în jurul cimitirelor şi nu încap pe mormânt bucatele cu care se îndoapă cei care le-au adus. S-a transformat într-o treucă mare, oamenii întrecându-se la băut şi la mâncat, uitând cu desăvârşire de înaintaşii lor, pentru care s-au adunat acolo ca să-i pomenească. Mormintele îngrijite anterior rămân pline de mizerie, de resturi de mâncare şi de buruieni, pe care le pasc caprele. Niciun cimitir ortodox nu se poate compara cu cel catolic – distanţa dintre ele e ca dintre cer şi pământ. La catolici, bunăoară, nu se pretinde un bănuţ pentru înmormântare, botez sau cununie – părintele are salariu. La noi, preoţii se tocmesc aşa cum se tocmesc muzicanţii la nuntă sau la cumetrie.

– Deci, în ce s-a transformat azi Paştele Blajinilor?
– …într-un uriaş guleai. Este un pretext de a mai face o beţie. De altfel, cum se întâmplă la toate înmormântările noastre sau la praznicul de pomenire a celor morţi. Din păcate, biserica de azi mai mult ne îndepărtează de religia adevărată. E destul să ne uităm la actualii preoţi, să facem o comparaţie între ei şi sfinţii de pe icoane, la maşinile şi casele lor, la comportamentul lor. Când le este atins interesul financiar o să vedem de ce preotul nu mai are autoritatea de altă dată. Unii dintre ei preacurvesc. Un preot a divorţat de preoteasă, lăsând-o cu trei copii. Nu degeaba zice poporul că popa îi jupoaie de bani şi pe cei morţi, şi pe cei vii. Sigur, nu putem vorbi aşa despre toţi, dar marea majoritate, spre regret, n-au nimic în comun cu ceea ce a propovăduit Iisus Hristos. Măcelul mieilor care are loc întotdeauna de Paşti face parte din aceeaşi operă – materialism adevărat.

– Dar cum era Paştele Blajinilor în copilăria dvs.?
– Era ceva sfânt, ceva de poveste. Lumea într-adevăr mergea la biserică ca să se roage la Dumnezeu. Oamenii ţineau Postul Mare, se spovedeau, se împărtăşeau. Dimineaţa se spălau cu ouă roşii pe faţă şi cu bănuţi de argint, spuneau „Tatăl Nostru”, gustau din pasca sfinţită adusă de la biserică şi se duceau în vizită la părinţi. De Paştele Blajinilor era aceeaşi solemnitate, aceeaşi religiozitate, aceeaşi seriozitate. Oamenii comunicau într-adevăr în acea zi cu cei morţi şi morţii îi înţelegeau pe cei vii, pentru că de la ei nu mirosea a samagon, a usturoi şi vorbeau într-o frumoasă limbă română, şi nu îngunoioşată cu fel de fel de rusisme şi obscenităţi. Întorcându-se de la cimitir, mai generoşi, mai atenţi unul cu altul, înţelegeau că viaţa-i trecătoare, că trebuie să faci fapte bune, ca cei vii să te ţină minte.

– Am putea reveni la valorile creştine de altădată?
– La valorile creştine de altădată trebuie să revină mai întâi Biserica. Preotul trebuie să fie un exemplu de moralitate în toate. Trebuie să fie un bun patriot, să nu blagoslovească războiul din Transnistria, aşa cum o făcea patriarhul Rusiei, Alexii al II-lea. La acest capitol, un mare rol îl are intelectualitatea şi, în primul rând, scriitorii, care sunt şi ei un fel de preoţi.
Iar referitor la Moldova noastră, care la ora asta este un ţinut părăsit, plin numai cu copii ai nimănui şi bătrâni uitaţi de copiii lor, ce putem spune? Ea este un ţinut al nimănui, cu legi care nu se respectă de către nimeni. Oricine vrea ridică orice steag doreşte, unii cer federalizarea Moldovei, uitând că există Constituţie, legi care apără integritatea teritorială şi simbolurile naţionale. În Moldova, din lipsă de elevi, se închid şcolile pe un capăt. Moldova e plină de cimitire uitate. În curând, odată cu stingerea bătrânilor, vom uita de Sfintele Paşti, de Paştele Blajinilor şi de alte sărbători religioase.

– Mergeţi des la biserică?
– Biserica mea este „Sfânta Teodora de la Sihla” a părintelui Ioan Ciuntu. Aici mi-am botezat copiii, aici am fost nun mare. Cred în această biserică naţională şi mai am o biserică acasă – emisiunea „Trinitas” de la Bucureşti, unde se transmit în direct slujbele de la Patriarhia Română şi adevăratele lecţii despre dumnezeire. „Trinitas” este o mică şi adevărată universitate teologică.

(Citiţi interviul integral mâine, în ediţia de vineri)