Editorial

Apele Prutului, politica, mitropoliţii şi sfârşitul Lumii

 Ţin minte că aşa arăta râul în copilărie, înainte de a se revărsa. În memorie mi-au rămas scene vii, când „dădea Prutul” şi jumătatea din vale a satului era înecată. Imaginile pe care le-am văzut zilele acestea însă le depăşesc pe cele rămase în amintirea mea, de aceea, prima întrebare pe care mi-am pus-o acum, intrând în Nemţeniul acoperit de ape, a fost dacă această catastrofă a putut fi evitată sau i s-ar fi putut diminua efectele şi proporţiile.

Nu cred că partea de jos a satului Nemţeni va mai putea fi populată, de asemenea, nu cred că satele Cotul Morii şi Sărăteni vor mai reveni la vetrele lor – ele urmează să fie strămutate. Sute de oameni au rămas pe drumuri la modul direct, nu metaforic. Ce sa va întâmpla cu aceşti nenorociţi peste o zi-două, peste o săptămână-două, peste o lună-două? În această „o lună-două” în R. Moldova vor avea loc două acţiuni politice de importanţă naţională – referendumul şi alegerile parlamentare (şi prezidenţiale) anticipate. Cum vor vota aceste sate? Pun această întrebare nu întâmplător, fiindcă modul în care se gestionează astăzi tragedia de la Nemţeni, Cotul Morii şi Sărăteni e puternic marcată, direct şi indirect, de factorul politic, de viitoarele bătălii politice. Desigur, există o doză de populism politic în acţiunile guvernanţilor. Dar şi populismul e diferit. Există, dacă ne putem exprima astfel, şi un „populism pozitiv”, el fiind prezent în acţiunile liderilor naţionali de pretutindeni. E populist şi Obama când vizitează un stat bătut de uragan, e populist şi Băsescu când merge la Galaţi. Există însă şi alt fel de populism – ne amintim cu toţii cum, în vara lui 2008, Voronin „controla” din elicopter furia apelor sau cum madam Greceanâi i-a vizitat pe sinistraţii de la nord în pantofiori cu tocuri înalte…

Mentalitatea comunistă e vie

Prin asemenea gesturi se perpetuează aceeaşi mentalitate cultivată cândva de sovietici, iar mai recent – de către comunişti. Urmărindu-i pe sinistraţi, m-am convins cât de sovietică a rămas totuşi mentalitatea multora dintre ei. Foarte mulţi sunt convinşi că „statul trebuie” să le dea bărci, maşini, mâncare, case, îmbrăcăminte ş.a.m.d., fără să se întrebe de unde să le ia statul pe toate acestea şi fără să realizeze că toate acestea se iau de la gura altora. Aceasta, pe de o parte. Pe de alta, constatăm a câta oară că comunismul, cu toată retorica lui umanistă şi colectivistă, a distrus în oameni spiritul adevăratei solidarităţi umane, creştine dacă doriţi. În mod normal, o jumătate de sat, afectată de ape, o anumită perioadă poate să fie hrănită şi găzduită de cealaltă jumătate de sat, nesinistrată… Să nu se înţeleagă că aş fi împotriva intervenţiei statului sau a ajutoarelor umanitare. Dar îmi amintesc de celebrele „clăci” din copilărie, când jumătate de sat ieşea la făcut chirpici şi, după ce aceştia se uscau, în două zile ridicau o casă. Atunci statul (colhozul) nu le dădea nimic. Spun aceste lucruri gândindu-mă la o tristă realitate: astăzi statul nu are bani şi sunt sigur că nu va reuşi până în iarnă să-i asigure cu case pe sinistraţii din Cotul Morii, Nemţeni şi Sărăteni. Trebuie, aşadar, să se caute alte soluţii, neordinare.

Unde e Biserica, unde-s preoţii?

Cele mai frecvente cuvinte din reportajele din zona calamitată sunt „statul”, „guvernul”, „armata”, nu am auzit niciodată însă rostindu-se cuvintele „biserică”, „mitropolitul” şi foarte rar „solidaritate umană”, „solidaritate creştină”. Aş fi vrut ca alături de autorităţile civile centrale să-i văd, în satele inundate, şi pe mitropoliţii Vladimir şi Petru. Dacă Vlădica Vladimir are atâta influenţă asupra credincioşilor, încât a putut să adune în centrul Chişinăului câteva zeci de mii de oameni şi să-i pună la picioarele lui Pasat, de ce nu-şi foloseşte autoritatea pentru a solidariza enoriaşii cu sinistraţii din lunca Prutului? De ce Biserica nu lansează o iniţiativă creştinească pentru ca un sat neafectat de inundaţii să construiască o casă pentru un sinistrat? Poate un sat de oameni să adune resurse pentru o casă – pentru una singură? Poate. Trei oameni pot face acest lucru: preotul, primarul şi directorul şcolii. O asemenea iniţiativă, cu adevărat creştină, nu e de domeniul fantasticului şi ar garanta ca sinistraţii să intre în iarnă cu un acoperiş modest deasupra capului.
Nu statul, nu guvernul, nu armata trebuie să fie „factorul mobilizator” în situaţii dramatice, ci Biserica, mitropolitul, clerul care ne învaţă să ne iubim aproapele… O tragedie trebuie să ne înveţe ceva şi să ne solidarizeze. Şi cine, dacă nu Biserica, ar trebui să fie instituţia care să ne solidarizeze? Partidele politice? Guvernul? Armata? Nu am văzut niciun preot care să vină la sinistraţi, cu BMW-ul plin de colaci şi să zică: Luaţi, creştinilor, până acum voi mi-aţi dat mie, acum eu vă dau vouă. Or, misiunea preotului nu e numai să ne îngroape, ci să şi ne ajute să trăim…

În loc de P.S.
Pronosticurile care se fac asupra viitorului planetei sunt sumbre şi alarmante. Sunt voci care ne avertizează că Pământul îşi trăieşte ultimele clipe, că vine sfârşitul Lumii. Un lucru e clar: de azi înainte, calamităţile naturale vor deveni mai frecvente şi mai dezastruoase. Omenirea trebuie să caute soluţii ca să supravieţuiască. Iată de ce, nu numai guvernele, dar şi fiecare dintre noi trebuie să judece şi să acţioneze pe nou. Nicio soluţie însă nu va fi bună dacă va lipsi spiritul de solidaritate între oameni. Aceasta e una dintre lecţiile principale pe care ni le-au dat apele dezlănţuite din lunca Prutului.

Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *