Activând însă o viaţă în domeniu, precum şi fiind coordonatorul Concepţiei Formării Personalului din Învăţământul Preuniversitar, aprobată de experţii Băncii Mondiale şi de Ministerul Educaţiei încă în 2003, dar care nu-i implementată nici azi măcar parţial, aici menţinându-se în continuare conceptul şi sistemul sovietic, faptul mi se pare straniu de tot, mă îngrijorează deosebit de mult, punându-mă la întrebări, precum:
De ce mai funcţionează sistemul de formare continuă a cadrelor didactice moştenit de la URSS, dacă Uniunea Europeană şi Banca Mondială, pe banii căreia s-a realizat proiectul, ne-a cerut un concept conform standardelor europene?;
De ce Codul nu legalizează descentralizarea şi democratizarea sistemului prin crearea unei reţele de instituţii de formare independente şi competitive, în baza concursului de programe şi de echipe de formatori, care să funcţioneze la nivel local, raional şi naţional?;
De ce nu este prevăzut ca fondurile pentru formarea profesională continuă să fie distribuite unităţilor de învăţământ, acestea urmând să fie utilizate în funcţie de necesităţile şi opţiunile de formare ale cadrelor didactice din instituţie, formarea centralizată fiind finanţată doar pentru activităţi de importanţă naţională?
Nu numai aceste principii, gândite să acorde cadrelor didactice libertate profesională, ci întreaga Concepţie, ca document de integrare europeană a învăţământului, este ignorată de legislatorii acestuia, fiind ignorat astfel şi principalul actor al educaţiei şi reformei domeniului – învăţătorul, schimbarea statutului, condiţiilor şi viziunii de formare a căruia nu se cere demonstrată.
În documentele oficiale, persoanele care realizează educaţia sunt numite cadre didactice – o formulă seacă, dar birocratic necesară. Noi obişnuim să-i numim dascăli, învăţători sau chiar apostoli ai neamului, identificarea bunei educaţii cu apostolatul nefiind întâmplătoare, căci numai învăţătorul care-şi asumă profesia poate face o educaţie bună. Şi orice ar face o ţară pentru o mai bună educaţie a copiilor şi tinerilor, dacă nu face, în primul rând, pentru învăţătorii săi – nu face nimic nici pentru educaţie, nici pentru propriul viitor.
Iată de ce mult uzitata „prioritate naţională a învăţământului” se cere concretizată într-un sistem de prevederi, inclusiv referitor la remunerarea prioritară a cadrelor didactice, care ar trebui să fie a doua ca mărime după cea a parlamentarilor.
Adulţii mi-au marcat copilăria mai ales cu două expresii – Noi oameni să fim, că pe celelalte le-om face şi Toate se fac cu oamenii, care sunt un adevărat cod popular al educaţiei, cuprinzând principiile, idealul şi scopul ei, conţinuturile, metodologia şi finalitatea principală – relaţiile interumane. A fi om, în concepţia populară, înseamnă a deveni mereu om. Pentru învăţători, obiectul muncii cărora sunt oamenii în devenire, a fi om înseamnă a deveni mereu în profesie.
Dezlocuirea acestui principiu cu un patetism ieftin şi de ocazie divulgă nu numai ingratitudinea unora faţă de apostolii noştri, dar şi uitarea de a fi ei înşişi oameni, pe care şi-o scuză cu mai puţin valoroasa calitate de a fi oameni de stat.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
